2263999_full-lnd

12 ani fără Miklós Fehér… 10 ani fără Profesoru’

– Domnul Adi, ați auzit? A murit un jucător de la Benfica Lisabona. Chiar pe teren. Poate ne vin și imagini să facem o știre. Ați auzit de el?! Da, da, Miklós Fehér îl cheamă. L-ați și văzut?!

Eram redactor-șef la TV Sport, actualul Sport.ro. Eu centram, eu dădeam cu capul. Aveam însă câțiva copii buni, crescuți acolo de noi, și care încercau să țină pasul cu exigențele mele. Mi se adresau cu „d-stră”. Nu-i puteam dezvăța, deși dusesem muncă de lămurire în acest sens.

miklos

Era 25 ianuarie 2004. Nu mai știu cine mi-a adus vestea morții lui Miklós Fehér. Am impresia că în acel moment noi transmiteam, printre altele, campionatul Portugaliei. Nu bag însă mâna-n foc. Cu atât mai mult nu pot confirma că meciul a fost transmis de TV Sport. Nu mai contează.
– Un ungur mai puțin, aud o voce în redacție.
– Care a zis asta? Ești un dobitoc, dacă gândești așa, i-am zis.

Eram prins cu celelalte știri, dar m-am uitat pe agenții, să am confirmarea. Într-adevăr, Miklós Fehér murise pe teren, în prelungirile meciului Vitória de Guimarães – Benfica, la scorul de 1-0 pentru Benfica.
Îl văzusem pe Miklós Fehér la Budapesta, în octombrie 1998, pe 14 parcă, la Ungaria – România, scor 1-1. Meciul ăla care s-a terminat cu agresarea suporterilor români pe străzile din jurul lui „Népstadion”. Miklós Fehér avea atunci doar 19 ani. Debutase în naționala Ungariei cu patru zile mai devreme, într-un meci contra Azerbaijanului, tot în preliminariile pentru EURO 2000. Dăduse și gol.

– Domnul Adi, avem și imagini, îmi șoptește un coleg.
– Hai să le vedem, i-am zis.

Am privit imaginile acelea preț de o jumătate de oră. Miklós Fehér tocmai primise un cartonaș galben pentru întârzierea jocului. I-a zâmbit arbitrului Olegário Benquerença, s-a aplecat în față, așa, cum o fac jucătorii când sunt obosiți, după care s-a prăbușit pe spate. Era clar că s-a întâmplat ceva.
– Începem cu știrea asta jurnalul de mâine, am fost întrebat.
– Nu, categoric, nu, am răspuns.
Niciodată nu mi-a plăcut să profit de pe urma unor tragedii, a unor evenimente în urma cărora unii suferă, în timp ce alții fac „reiting”.

Știrea cu moartea lui Miklós Fehér a intrat, dacă mai țin bine minte, a treia sau a patra. Eram atât de impresionat de dramă încât în timpul știrii am plâns, eu fiind prezentatorul jurnalului de știri de la TV Sport.
– Ar fi trebuit să începem cu ea, mi-a zis un coleg.
Îmi era indiferent, sincer. I-am lăsat pe băieți să schimbe ordinea.
Nici în ziua de azi nu știu de ce m-a marcat atât de mult moartea lui Fehér.

miklos 2

Doi ani mai târziu, în 2006, tot în ianuarie, pe 13, murea într-un accident de mașină, împreună cu soția sa, cel mai bun prieten al nostru, Valeriu Mihăilescu.
Un om incredibil, de o bunătate ce nu poate fi acoperită în cuvinte. El și soția sa, Cătălina, erau nașii de botez ai fetiței fratelui meu.
Valeriu era un mare petrolist. Poate cel mai mare pe care l-am cunoscut vreodată. Avusese parte de o educație tipic burgheză, provenind dintr-o familie veche românească. Îi spuneam „Profesoru’”. Așa mi se adresa el mie: „Ce faci profesore? Care-i treaba?”, era practic salutul său atunci când ne vedeam. Și ne vedeam în fiecare zi.
Pe 13, luna asta, s-au împlinit fix 10 ani de la moartea lui și a soției sale. Nu e zi de la Dumnezeu însă să nu mă gândesc cu nostalgie la ei, la „Profesoru’” și la Cătălina. Am poza lor, alături de una în care sunt eu cu mama. Nu prea am scris despre acest subiect. N-am scris în primul rând pentru că cei doi au lăsat în urmă, atunci, acum 10 ani, o fetiță, de doar șase anișori, care între timp a crescut, e domnișoară, are „feisbuc” și n-am dorit să o tulbur. Nu cred că e datoria mea să-i povestesc despre părinții ei. Sau poate greșesc. Dacă mă v-a întreba însă vreodată am să-i spun, am să-i povestesc.

13 și 25 ianuarie, două date care mă fac de 12 ani să urăsc această lună, chit că tot în ianuarie, pe 20, e născută sora mea, Lea, pe care tocmai ce am sărbătorit-o.
E ciudată asocierea acestor date, 13 și 25, dar mai ales a celor două nume, Valeriu și Miklós. Doar eu pot fi în stare de astfel de „combinații” emoționale.
În cei mai bine de 48 de ani de existență am trecut prin multe și peste multe. Nu îmi e frică de moarte, sau poate îmi e, dar nu îmi dau seama, nu vreau să recunosc, dar am învățat ceva din toate dramele trăite. Am învățat să mă bucur de viață, să fiu bun și corect, să fiu drept și demn în primul rând cu mine însumi, să fiu cinstit și să caut să fac bine. Poate am mai greșit, poate nu am reușit mereu să fiu astfel, dar n-am făcut-o cu intenție.
În definitiv, noi, oamenii, suntem doar niște amărți de chiriași pe acest pământ. Dumnezeu sau dracul ne pot lua oricând, fără să ne întrebe dacă suntem dispuși să-i urmăm sau nu.

Azi am plâns din nou când am văzut postarea de pe „feisbuc” a celor de la Benfica, probabil cel mai serios club din lume. I-am și spus lui Miklós: „Tati, din iarna asta sunt legitimat și eu la Benfica! La Benfica București! Știu, sunt bătrân, dar îmi place viața. Benfica, a naibii coincidență”.
Acum câteva zile, pe 13 ianuarie mai exact, îi citeam lui Valeriu ultimele știri despre Petrolul, echipa noastră de suflet. Cred că el înțelege mai bine decât mine situația!

PS: acum un an și jumătate, aproape doi, când am fost pe „Estádio da Luz” la finala UEFA Champions League, am văzut echipamentul de joc al lui Miklós Fehér din acel ultim meci, de la Guimarães. Tricoul tăiat de foarfecele doctorului care a încercat în zadar să-l resusciteze, șortul, ghetele, jambierele.
În fața intrării respective, la doar câțiva metri, era statuia marelui Eusébio, cel care azi, 25 ianuarie, iarăși concidență (!), ar fi împlinit 74 de ani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *