La Boldeşti, la înmormântare

N-am putut să absentez de la înmormântarea Elvirei. Am plecat spre Boldeşti dis-de-dimineaţă. Singur, doar cu gândurile mele. Am refuzat până şi ţinuta de doliu. Pentru prima oară în viaţa mea. La Boldeşti fusesem ultima oară chiar cu Elvira, acum vreo doi ani. Atunci când am scris “Dor de cireşi şi de cireşe coapte”. Staţi să verific…
25 mai 2008! Deci sunt aproape patru ani…

Am găsit-o pe Elvira singură în capela aia răcoroasă de la biserica din Boldeşti. Nu mi-a venit să cred. Parcă dormea. Moartea n-a schimbat-o aproape deloc. Aşa cum, peste ani, Boldeştiul copilăriei mele pare acelaşi.

Ca mai peste tot în astfel de evenimente, lumea ţine morţiş să ajute, chit că mai mult încurcă. O femeie, care s-a autoimpus drept maestru de ceremonii, dirija mersul lucrurilor: prosoape, flori, lumânări, gropari, coroane, preot. Nimic nu i-a scăpat din vedere. Pe lângă ea, alte câteva persoane dau permanent sfaturi. Mai mult de zece atârnători îşi oferă serviciile. Oricum la final vin toţi şi încep să se laude că ăla a dus crucea, că ăla a dus capacul, etc, etc.
Mă ofer voluntar să duc sicriul. De la capelă în biserică şi apoi, pe cărările înguste ale cimitirului, până la groapă. Ne pregătim de slujbă. Din vecini se aude gălăgie: ţipete, talăngi, sirene. “Ce naiba se aude?”, întreabă cineva. “E meci”, zic, “Joacă Petrolistul”. Ştiam de la Cristi Vlad, prietenul meu. Vorbisem pe drum cu el.

Aşteptăm în biserică. “Nu îţi e frig, mamă”, mă întreabă o femeie. Îi răspund că îmi e bine aşa cum sunt. Altă femeie îmi agaţă un prosop de cămaşă.
Intră preotul. E plictisit rău, se vede de la o poştă. E ca unul care e chemat de urgenţă la muncă, deşi el avea alte planuri. “Dumnezeu s-o ierte”, zice părintele, cu o silă-n glas, de parcă ar fi zis “Noroc, bă, pârnăilor”.
Începe slujba. Părintele citeşte din cărţi. Zici că e Fl. Costea, ăla de la Steaua. Nu termină niciun cuvânt! Nu înţelegi nimic. Noroc cu dascălul, care mai bagă din când în când câte un “Doamne miluieşte”.
Un copil îi aprinde preotului chestia aia din care iese fum, în care arde tămâie. Cică o arde ca să fugă dracii! Fiecare moş sau babă încearcă să se facă util pe parcursul slujbei. Se împart lumânări în batiste, covrigi, proasoape. O babă dă să schimbe o lumânare de pe marginea sicriului şi dă foc la ambalajul unui buchet de flori aflat în coşciug. Imediat sar doi-trei oameni şi “lichidează incendiul”! O alta e gata gata să scape o lumânare aprinsă peste biata Elvira. Lângă sicriu se află mai mulţi saci. Dintr-unul femeile scot covrigi, din altul nu mai ştiu ce. E unul însă de care nu se atinge nimeni. E din rafie. Aflu că acolo e mamaia, adică bunică-mea. Au scos-o după 15 ani ca să-i facă loc Elvirei. Obiceiul spune că trebuie să i se facă din nou slujbă.
În biserică nu e multă lume. Făceam socoteala în gând: 40 de ani de muncă ai Elvirei ca învăţătoare înseamnă 10 generaţii de elevi. Nu cred că au fost doi foşti elevi…
Ce repede se termină înmormântările astea şi cât de naturale îmi par acum. Cer o ţigară. Vreau să beau tutun, după 4 ani şi jumătate de pauză, lângă mormântul celei care m-a învăţat să fumez cu foarte multă vreme în urmă.
Ce gust nasol, de bălegar, de căcat are… Mă uit pe filtru: “Pall Mall”. Ar fi trebuit să fie mai bune. Trag câteva fumuri în piept, după care o sting. Mă închin şi plec.

La întoarcere o iau prin oraş. Intru în Ploieşti pe la Spitalul Judeţean. De la “centură” şi până la intrarea în oraş, pe stânga şi pe dreapta, cartiere de vile. Nu îmi vine să cred. Aici ne-am făcut veacul în copilărie. Pe câmpurile astea alergam, prindeam şopârle, înălţam zmeele. Unde e Radu Năstase să vadă?! Pentru Radu, idolul copilăriei noastre, zona asta nu avea secrete.

Am trecut pe lângă blocul meu, pe Găgeni 88… Blocul e galben, proaspăt reabilitat, proaspăt vopsit… Parcă aş fi la Amsterdam.
Plec spre Bucureşti. Îmi aduc aminte că n-am mâncat de ieri de la prânz. Mă opresc la Selgros, în Băneasa. Acolo mă găsesc fraţii mei, Lea şi Edi, în parcare, mâncând din portbagajul maşinii o chiftea, un cârnat şi o pleşkaviţa.

2 thoughts on “La Boldeşti, la înmormântare

  1. Viata din jurul nostru este independenta de dorintele noastre.
    Incepe si se termina fara aprobarea noastra.
    Da, ne intristam mult cand se termina viata cuiva drag si mai ales nu asa cum consideram noi ca ar trebui. Ne afecteaza si ne pune pe ganduri.
    Unde traditia dicteaza este o clipa sumbra si trista aceasta despartire fizica dar sunt culturi unde se accentueaza partea pozitiva din viata celui ce ne-a parasit.
    Poate este o modalitate de a nega tristetea si de a vedea bucuriile vieti trecute si prezente.
    Personal de fiecare data mi se intareste convingerea ca trebuie sa traim din plin si sa nu asteptam sa ne pice nimica in cale zi de zi.
    Numai asa putem sa ne uitam in urma fara regrete.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *