Liban. Plec în Liban

Prin anii 70, tata s-a dus la muncă în Libia. Aşa erau vremurile. Relaţiile României cu Occidentul erau aproape zero, iar singurele locuri unde românii prindeau contracte de muncă erau ţările arabe, ţări cu care Ceauşescu avea relaţii strânse: Libia, Liban, Irak. Nu ştiam nimic despre Libia la vrema aia. Nu ştiam nimic despre lumea arabă. Nici nu aveam de unde. Eram prea mic, iar şcoala nu te prea ajuta în acest sens. Doar eventual lectură suplimentară. Când tata s-a întors acasă, în primul concediu, ne-a povestit despre aventurile sale în lumea arabă. Parcă reciteam “O mie şi una de nopţi”! Eram fascinant. Apoi a plecat din nou.
Într-o seară, am văzut-o pe mama plângând. Vorbea cu cineva la telefon. Auzeam ceva despre război, despre Tripoli. Radiourile din casă erau setate pe Vocea Americii şi pe Radio Europa Liberă. Pe unde medii şi scurte, veştile despre luptele de la Tripoli aveau în casă efectul bombelor pe care doar ni le închipuiam. Apoi mama s-a liniştit. Nu era vorba despre Tripoli, capitala Libiei, ci despre oraşul din Liban cu acelaşi nume. Am răsuflat cu toţii uşuraţi. Papu, aşa cum îi spuneam tatei, era în afara oricărui pericol. Nu m-a mai interesat războiul din Liban.
Singura legătură cu Libanul era o carpetă, la modă în casele românielor în anii 70, care avea pe lateral un brăduţ, simbolul Libanului. Poate fi văzut pe drapelul Libanului.
Peste doar doi-trei ani, Violeta, sora mamei, s-a căsătorit cu Abdu, un student sirian de la IPG Ploieşti (Institutul de Petrol şi Gaze). Erau mulţi arabi la vremea aia la studii în România. Abdu a fost pentru mine ca un al doilea tată. Abdu mi-a povestit pentru prima oară despre lumea arabă, despre Coran, despre profetul Mahomed. Stăteam ore în şir şi îl ascultam. Niciodată nu vorbea cu patimă. Niciodată nu mi s-a părut subiectiv.
Devenise între timp profesor universitar, iar eu crescusem. Începusem să pun întrebări. Mi-a vorbit despre Liban, despre suferinţele palestinienilor, despre abuzurile israelienilor, despre faptul că acolo nu va fi vreodată linişte atâta timp cât va exista statul Israel.
Peste ani, unchiul Abdu avea să ajungă în Libia. Tot acolo avea să moară într-un stupid accident de circulaţie. O maşină, care a ignorat semnul de cedează trecerea, a lovit în plin autoturismul în care se afla el… Cu câteva săptămâni înainte de accident, unchiul Abdu mă anunţase că e aproape de a-mi realiza un vis: un interviu cu Al-Saadi Gaddafi, fiul lui Muhammad al-Gaddafi, preşedintele Libiei. Al-Saadi, care juca fotbal, a apucat să joace chiar şi în Serie A.
Pentru mine, o vizită în Libia şi un material cu Al-Saadi Gaddafi, chiar la el în ţară, ar fi fost ceva de senzaţie. N-a fost însă să fie şi tocmai de aceea foarte puţini dintre apropiaţi ştiu despre planurile mele de atunci.
Fetele lui, Amira şi Nadia, verişoarele mele, au petrecut multă vreme la noi în casă, la Ploieşti. Mai ales vara, când veneau în România. Peste ani, când ele s-au decis să se întoarcă definitiv în România, mai întâi pentru studiile universitare, am ţinut din nou aproape o vreme. Mergeam la chefuri, acolo unde eram singurul român sută la sută. Îmi făcusem prieteni printre arabi şi ascultam de la ei fel de fel de poveşti.
Săptămâna viitoare plec în Liban! La Beirut! Suntem 4 sau 5 oameni care am reuşit, pe praful ăsta, să facem rost de bani şi să participăm la Olimpiada Jurnaliştilor, găzduită în premieră de Liban! Parcă visez!
Număr zilele, orele şi minutele care au mai rămas până la plecare. În seara asta am sunat-o pe Amira, verişoara mea. I-am spus că plec la Beirut. Soţul ei, Mohamed, un tip de treabă, e chiar din Beirut. Ne-am întâlnit la un restaurant libanez de pe Barbu Văcărăscu, Palmyra se numeşte. Am mâncat, am fumat narghilea şi am vorbit despre Beirut şi despre Liban.
Mohamed mi-a zis să nu îmi fac probleme. Să iau legătura cu nepotul său, Danny, să mă plimb, să vizitez, să mă bucur de frumuseţile Beirutului.
Pe vremuri, Beirutul era poreclit Parisul Orientului Mijlociu, aşa cum Bucureştiului i se spunea Micul Paris.
De câteva ore, scriu şi deschid în acelaşi timp pagini cu şi despre Beirut. E fascinant. Sunt convins că, după Noua Zeelandă, Beirutul va reprezenta o altă destinaţie care are să-mi rămână la suflet.
Promit să ţin un Jurnal de bord, aşa cum am făcut şi anul trecut în Noua Zeelandă. În aventura din Noua Zeelandă i-am zis Jurnal de la capătul lumii. Să văd cum am să-i zic ăstuia.

One thought on “Liban. Plec în Liban

  1. Ai grija pe acolo ca …….
    Pote iti lasi barba sa creasca un pic sa te amesteci mai bine cu populatia locala.
    In rest ochii mari ca orice loc nou merita vazut.

Leave a Reply to RADU Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *