Jurnal de călătorie. “La Berlin într-un picior”. Episodul 1

berlin

“Domnule Dobre, ce aţi făcut de aveţi coloana asta atât de obosită? Uitaţi-vă aici, vă rog. Sunt şase, ba, nu, chiar şapte vertebre afectate. Off”, zice neurologul în timp ce îmi studiază rezultatele RMN-ului făcut ieri noapte.

Doamna din faţa mea e o doctoriţă, produs al sistemului public de sănătate, dar care a ales să lucreze la privat. Aşa cum am ales şi eu să “lucrez” cu medicina privată, deşi plătesc de o viaţă statului român fel de fel de taxe şi de impozite, de asigurări, de … era să zic o prostie!

“Şi spuneţi că plecaţi în Germania. Peste două zile, da. Cu maşina?! Doamne fereşte. Eu vă sfătuiesc să nu plecaţi”, mai spune ea.

“Doamna doctor, şi dacă mă voi întoarce într-un scaun cu rotile, tot plec la drumul ăsta”, îi răspund.

Râde! Nu îmi alimentează gândurile negre, iar asta e bine, zâmbetul femeii fiind o garanţie a faptului că nu voi rămâne paralizat şi nici că voi muri după un drum de Germania! Altfel, doctoriţa m-ar fi pus probabil să semnez un angajament, ceva.

rmn

Plec spre Mexicul meu drag trăgând cu greutate de piciorul drept, care îmi dă atâtea bătăi de cap de mai bine de două săptămâni.

Sunt fericit că voi pleca în Germania, acolo unde de ani buni, aproape în fiecare vară, mă încarc pozitiv pentru următorul sezon.

E ca o mini-vacanţă, oferită de o familie care practic m-a adoptat, o familie străină, dar care îmi poartă o grijă enormă.

E familia lui Christian Clemens, bunul meu prieten, care se rezumă acum, acolo, în Germania, la doar două persoane: el şi mama lui! Nana, aşa cum îi spun apropiaţii, una dintre cele mai interesante persoane cu care m-am întâlnit în ultimele trei-patru vieţi! Poate cea mai interesantă.

Îl sun pe Christian şi îi spun: “Tati, supravieţuiesc! Plecăm”.

“Pornim miercuri dimineaţă”, mă anunţă el, după care continuă: “Ne oprim la Marcel, la Sederhat, aproape de vamă, dormim acolo, apoi joi ne continuăm drumul. Vineri ne odihnim, iar sâmbătă mergem la prietenul Jens. Suntem invitaţi la un grătar şi la finala Cupei Germaniei. Joacă Borussia”.

Am bagajul făcut de aproape o săptămână! Am cumpărat şi cadouri, ceva ceramică de Corund. O frumuseţe!

Acasă, în Mexic, am o scurtă “şedinţă” cu vecinii Anişoara şi George, cei care au grijă de Tommy ori de câte ori plec.  

Apoi îl sun pe Christian (foto jos, alături de mine la Ploieşti, pe “Ilie Oană”!): “Tati, ce ar fi să-mi iasă şi acreditarea la finala UEFA Champions League de la Berlin?! E peste zece zile, adică la o săptămână după ce ajungem noi în Germania”.

cc

PS: Ceea ce citiţi acum ar fi trebuit să fie o cărticică, impresii de călătorii. Am zis că e prea mare deranjul, pentru toată lumea, aşa că tot aici pe blog voi scrie Jurnalul de Călătorie! În mai multe episoade!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *