gloria-bistrita-stadion

A murit Tata Jean. Dumnezeu să-l ierte.

Urăsc chestia asta cu „Dumnezeu să-l ierte”. Mi se pare utilizabilă doar în cazul oamenilor care chiar au neapărat nevoie ca Bunuțul să-i ierte. Știu, nu există oameni fără de păcat. Dar mai știu că există categorii, clasamente în care oamenii se împart în funcție de păcatele comise în viața asta. Nu mă poate contrazice nimeni.

E ca în fotbal. Avem Divizia A, Divizia B și așa mai departe, avem Cupa Campionilor, Cupa UEFA, chiar și Cupa Intercontinentală ori Cupa Balcanică.
În materie de păcate vizavi de fotbal, că tot am amintit de fenomen, Jean Pădureanu, Tata Jean cum îl știe lumea, e campion al României, e om de Șampion League, deținător al Cupei Intercontinentale.

Tata Jean a murit. Dumnezeu să-l ierte. De obicei, atunci când mor oameni, spun Dumnezeu să-i odihnească. În cazul lui Tata Jean nu pot folosi această expresie. Am aflat știrea de pe „feisbuc”, sursa mea de informații, nu mai țin minte cine a postat primul. Am mai spus, oamenii mor, așa e „naturelul”. Mor copii, oameni tineri, bătrâni, oameni absolut anonimi, oameni care s-au bucurat, meritat sau nu, de „păblisiti”, oameni care au făcut ceva pentru cei din jurul lor, indivizi care și-au pus amprenta negativ asupra semenilor lor.

Nu sunt Dumnezeu ca să judec vreo persoană. Nu i-am judecat pe cei apropiați care s-au dus, pe părinții mei, pe sora mea cea mică, pe cei mai buni prieteni ai mei, Cătălina și Valeriu, toți plecați mult prea devreme și mult prea nemeritat din această lume.

Așa că n-am să-l judec nici pe Tata Jean. Despre Jean Pădureanu aș putea scrie însă mult, foarte mult. Am scris deja în cartea mea, aia scrisă și încă neapărută.
Îmi permit să scriu câteva vorbe acum la moartea sa. Faptul că l-am cunoscut îmi dă acest drept.

Tata Jean a scăpat aici pe pământ de judecata în procesul „Genocid împotriva fotbalului românesc”, ăla „inventat” de mine, despre care scriu de ani buni, despre care vorbesc neîncetat, dar care, sunt sigur de asta, nu va avea loc niciodată. Și asta pentru că trăim în România. Într-un proces ca cel despre care am amintit, comparând, știu, nu e cel mai nimerit, cu procesul nazismului, Tata Jean s-ar afla în rolul lui Hermann Goring, asta în condițiile în care rolul lui Adolf Hitler i-ar reveni lui Mircea Sandu, iar Mitică Dragomir s-ar alege cu cel al lui Heinrich Himmler.

Răul pe care oamenii ăștia l-au făcut fotbalului românesc este greu de încadrat. Știu, era frumos la Bistrița pe vremea când Jean Pădureanu era șef acolo. Știu, și, din păcate, văd asta, mulți îl plâng pe proaspătul defunct. Să fie sănătoși. Îl plâng sau îl regretă cei care au luat șpagă de la el sau care au beneficiat de avantajele prieteniei cu Jean Pădureanu. Nici nu știu câtă prietenie și câtă înregimentare era în cazul său.

Să nu fiu înțeles greșit. Nu mă bucur, Doamne ferește, că a murit Tata Jean, așa cum n-am să mă bucur nici când vor da colțul Mircea Sandu sau Mitică Dragomir, ori Ion Iliescu sau mai știu eu ce bandit. Am vrut să scriu aceste rânduri pentru cei care nu știu sau, mai grav, au uitat, cât mult rău a făcut fotbalului românesc acest om. Repet, e mult de scris.

Mai știu că voi fi înjurat, blestemat, dar nu aveam cum să nu scriu aceste rânduri. Noi, românii, avem în gene ceva ceea ce nu au alte popoare, avem o capacitate bolnavă de a uita, de a ne plânge călăii, indiferent de epocă. Și ne mai întrebăm de ce suntem unde suntem și de ce nu vom ajunge niciodată acolo unde ne dorim.

A murit Tata Jean. Dumnezeu să-l ierte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *