Blogul meu. Gândurile mele

Când am decis să deschid aces blog mi l-am închipuit exact aşa cum e el în acest moment. Un colţ apolitic de nebunia de zi cu zi în care să mă retrag şi să-mi las gândurile libere,  aşa cum procedez atunci când mă duc cu fetele în parc. Să facă ce vor. Ele, gândurile. De gânduri vorbeam. Nu sunt şi ele copiii mei? Sunt! Uneori le-am cenzurat. Recunosc. Prea sunt proaste câteodată gândurile astea. Nu ştiu să mintă, nu ştiu să ţină un secret, nu ştiu multe. Sunt atât de sincere încât ar fi în stare să mă dea de gol în fiecare clipă. De exemplu, ar putea, chiar acum, să mă pârască vouă că o ascult pe Gianna Nannini. Cu “Bello E impossibile”, cu “Meravigliosa creatura”, de parcă ar mai conta.  Uite că m-au şi dat de gol!
Ăsta e blogul meu. Nu prea are secrete. Noi, adică el şi cu mine, ne deschidem aşa, ca fraierii, să ne citească toţi cărora le stârnim un interes cât de mic. Ne place să fim citiţi. Unii zic că nu e bine, că astfel devii vulnerabil. Poate. Într-o viaţă atât de scurtă, pe cuvânt, parcă nici nu mai contează. Am încercat şi antonimul lui deschis. Nu mi-a plăcut. Nu e de mine. N-am rezistat mai mult de câteva zile. Mă întreb cum unii oameni pot fi atât de închişi în ei. Nu vorbesc, nu se exteriorizează, iar atunci când o fac, o fac, aşa, ca o furtună iscată din senin. Mai mult tună şi fulgeră.
De ce unii dintre noi sunt atât de buni prieteni cu supărarea? Îmi pun întrebarea asta aproape în fiecare zi. De ce nu comunică. Pentru că până la urmă esenţa relaţiilor interumane se limitează doar la atât, la comunicare. Vedeţi cât e de simplu? Dar ne place să ne complicăm existenţa. De cele mai multe ori inutil, doar aşa ca să ne satisfacem un capriciu. Orgolioşi mai suntem. Cum să lăsăm de la noi? Cum să cedăm? Nu! Să cedeze el mai întâi! Păi poate el nici nu ştie că trebuie să cedeze şi ce să cedeze. Pentru că tu ai rămas repetent la dialog. La materia aia simplă de care vorbeam mai devreme.
De câte ori nu am vrut să închid blogul ăsta… Am vrut să o fac doar pentru a le arăta unora că pot fi şi eu altfel. Că mă pot gândi şi eu numai la mine. Credeţi că am putut? Păi nu mă citiţi chiar acum?!
Şi promit, în primul rând mie îmi promit, că nu voi renunţa la a-mi deschide sufletul, nu voi renunţa nici la blog şi nici la felul meu de a fi. Aşa, ca să moară unii de ciudă! Sau poate vor deveni mai buni.

9 thoughts on “Blogul meu. Gândurile mele

  1. Nu ai cum sa renunti la “a-ti pune sufletul pe tava” si nici la felul tau de a fi, fiecare se naste cu o anumita zestre genetica la care nu poate renunta, desi uneori si-ar dori, considerand ca i-ar fi mai bine sa priveasca lucrurile altfel. Spun asta din propria-mi experienta…

  2. Frumos spus.
    Si, da,…si mie imi place Gianna…
    Scrie, cat de des vrei, nu numai “Ogni tanto”, asa cum iti dicteaza sufletul….nu te uita la unii sau altii….

    De la antipozi….DH

    • Nu au fost comentarii “la sinceritate”. Au fost doar indemnuri catre Adi pentru a continua sa-si scrie blogul asa cum crede el de cuviinta, cu sinceritate. La fel de sincere au fost si randurile mele si poate si cele ale lui “eu”. Radu, daca ai cunoaste numele meu ar fi mai credibile pentru tine cele scrise de mine? Si daca da, de ce? Atata timp cat nu ne cunoastem personal….

      DH

      • Sinceritatea nu are margini sau protocol.
        Este …. sinceritate.
        Orice individ care isi ascunde indentitatea pierde din start respectul pe care sinceritatea il atrage si nu mai este un individ ci doar o entitate.
        Lumea este plina de insinceritate si …. incepe nu NOI.
        Daca Adi avea blogul acesta sub initialele AD nu mai era poate nicio discutie pe aici dar el este un individ sincer care nu se ascunde.
        Cei fara nume nu au respectul unui om cinstit.

      • Pe principiul asta (lipa de respect pentru cel fara “identitate”), care Radu esti tu ?
        Sau poate esti unicul pe lume?
        Care ar fi diferenta intre DH (eu) si Radu (tu), atunci cand amandoi facem comentarii aici?
        Hai sa nu intram in teritoriul discutiilor gratuite.

        Nu-l cunosc personal pe Adi, am intrat pe blogul lui “alunecand” din alt blog, mi-a placut cum scrie si atat.
        Putea foarte bine sa fie blogul lui AD (“AD’s Blog”). Nu m-ar fi deranjat. Nu-mi exprim parerile dupa cum suna sau dupa cat e de renumit e (sau nu e) numele celui care “bloguieste”.
        Iar cuvintele mele se adresau lui.
        As fi fost bucurs sa “ma comenteze el”.
        Nu am nevoie de respectul cuiva care s-a “bagat in vorba”.
        Nu mi-o lua in nume de rau insa si “Radu” e tot o entitate fara “nume si (poate) fara persoana”, atata timp cat nu e unicul pe lume.

        Eu o sa ma opresc aici cu discutia care vad ca a luat-o, fara rost, pe un fagas sterp.
        Toate bune.

  3. Stiu foarte bine cum este sa fii umilit de catre tineri lipsiti nu numai de buna crestere (dar cu parinti care ii incurajeaza sa-si manifeste aceasta lacuna….), dar si de orice directie spre care sa-si indrepte pasii…..avand in vedere ca sunt cadru didactic (in curand, probabil, cadavru didactic…)! Este dureros, intr-adevar, cu atat mai mult cu cat am ales din proprie initiativa si din placere sa le fiu un deschizator de orizonturi, pentru a-i ajuta sa devena oameni destoinici…..Parerea mea este ca ati facut ceea ce trebuia (dandu-va demisia), insa inclin sa cred ca aceasta decizie nu numai ca nu le va schimba comportamentul acelor persoane, ci nici macar nu i-a pus pe ganduri….Unele persoane chiar sunt irecuperabile! Din pacate! Lasati-le in urma si continuati sa fiti adeptul principiilor pe care, majoritatea celor care va citesc blogul, le admira! Sunt convinsa ca aveti in jur si persoane care empatizeaza cu dvs. (cu unele dintre ele sunt si eu familiarizata, asa cum a comentat cineva mai sus….). Astept cu nerabdare sa va citesc in continuare gandurile! Pe blog! Toate cele bune!
    Clara David

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *