Budapesta 2015. Între Civilizaţie şi Anarhie

234 210

“Tatiiiii, se bat ai noştri între ei”, strigă din stânga mea Cristian Delcea, “membru al comandoului de Budapesta”.

Întorc privirea spre sectorul ocupat de suporterii români veniţi la Budapesta, cel puţin teoretic, să încurajeze naţionala lui Tata Puiu.

“Cred că au intrat ungurii peste ei, tati”, zic, încercând să găsesc o explicaţie logică la haosul din peluza din dreapta.

“Sunt ai noştri”, spun şi ceilalţi români aflaţi la masa presei.

Îmi vine să vomit. Ungurii din tribune depăşesc starea de uluială. Râd şi, din 23.000 de piepturi, se aude deja celebrul “Ţiganiok! Ţiganiok!”

Eram acum vreo opt ani la un meci la Celje, în Slovenia. Un meci al naţionalei de fotbal a României. Galeria “tricolorilor” a numărat vreo 2.000 de oameni. Încă mai mergeau după echipa noastră naţională oameni serioşi. Perechi, unele chiar şi cu copii, alţii pe cont propriu, dar care legau imediat prietenii pe pământ străin, prietenii care, ştiu câteva cazuri, au supravieţuit până în ziua de azi.

307 313

Prezentă în grupul fanilor veniţi din România acolo la Celje, mama unui “tricolor” mi-a mărturisit la final: “Adi, să-ţi spun ceva. Dar e doar pentru tine. A fost ultima oară când am stat în galeria echipei naţionale. Nu mai e ce a fost. Tot mai mulţi golani vin şi strică atmosfera. Am auzit azi atâtea înjurături, cât în toată viaţa mea”.

De atunci, din Slovenia, naţionala României a fost însoţită în deplasări de tot mai puţini oameni cu o cultură în această privinţă. Aşa cum au nemţii, olandezii, francezii, englezii.

La Budapesta, pe “Flórián Albert”, n-am zărit, de unde stăteam, măcar o familie de români, aşa cum era pe vremuri. Am văzut în schimb oameni veniţi doar ca să facă scandal, să înjure, să le răspundă cu aceeaşi monedă celor câteva sute de unguri demenţi, de acţiunile cărora se dezice restul populaţiei. Am văzut români care nu reprezintă, dar totuşi o fac, imaginea echipei naţionale a României peste graniţă. Am văzut… Nu mai ştiu ce am văzut, pentru că mi s-a făcut rău şi n-am mai privit în dreapta mea.

În “comandoul de Budapesta”, printre cei opt oameni care au format grupul nostru, cinci nu văzuseră Budapesta. I-am avertizat că vor avea o surpriză. Una uriaşă, dar mai ales plăcută. Le-am spus că Ungaria, Budapesta, nu înseamnă iredentism, şovinism, ură faţă de români (astea-s doar în minţile bolnave), ci cu totul altceva. Cei cinci prieteni au rămas muţi umblând pe bulevardele capitalei Ungariei, pe străduţele curate şi pline de viaţă, intrând în contact cu oameni zâmbitori, altfel decât cei prezentaţi în poveştile copilăriei noastre.

268 282

“Tati, ungurii au cel puţin 550 de clădiri pe care noi nu le vom construi niciodată! Şi atunci, despre ce vorbim?”, mi-a zis într-o seară un prieten, în timp ce admiram Budapesta de sus, de la înălţimea “Bastionului Pescarilor”. N-am putut să-l contrazic. Sau, poate n-am vrut.

Vorbim, noi, românii, ne-am făcut chiar o meserie din asta, despre naţionalism, despre patriotism şi suntem cei mai puţin naţionalişti şi cei mai falşi patrioţi din câţi există în Caleea Lactee.

Afirm asta după aproape jumătate de veac de existenţă, după sute de deplasări în străinătate. Doar în Ungaria de vreo 40 de ori. Pe unde am umblat, am făcut-o cu mândrie, cu responsabilitate, încercând să mă ridic la nivelul celor care te întrebau, fie şi doar din priviri “Where are you from?”. Şi asemeni mie, alte câteva milioane, sunt sigur de asta. Dar toată imaginea asta e stricată de câţiva neisprăviţi şi de o clasă politică, toată din ultimii 25 de ani, care ar trebui executată în urma unui proces sumar.

Şi atunci, dar doar atunci, vom putea ridica privirea din pământ şi vom putea arunca un ochi, acolo, la peluza din dreapta, unde în mod normal ar trebui să se afle cei mai adevăraţi suporteri ai naţionalei României, unii de care să te simţi mândru.

225 221

Ce am mai văzut la Budapesta? De fapt ce am mai revăzut? Am revăzut Gara “Keleti”. Prima mea staţie occidentală bifată, acum mai bine de două decenii.

De data asta, Gara “Keleti” mi-a apărut altfel. Aşa cum nu mi-am imaginat vreodată că o voi vedea. Un câmp nesfârşit de refugiaţi. Imagini pe care până acum le-am văzut doar la televizor. Speram, la plecarea din România, ca problema refugiaţilor din Gara “Keleti” să fie rezolvată până la sosirea noastră.

N-a fost să fie. Şi, aşa, am asistat la unul dintre cele mai triste spectacole văzute de subsemnatul în viaţa asta.

M-am plimbat printre sutele de oameni cuibăriţi pe pături sau în corturi improvizate, aduşi de disperare, ca o ultimă speranţă, într-o Europă de care nici ei nu ştiau mare lucru, o Europă care pozează în fată mare, dar care e direct răspunzătoare de drama lor.

235 216

Am încercat de unul singur, bazându-mă în primul rând pe cunoştinţele de istorie, dobândite în şcoală, dar mai ales din deplasările făcute de-a lungul timpului, să găsesc cauzele acestei tragedii. Am făcut imprudenţa (sau poate am nesocotit voit) să intru pe “feisbuc” şi pe site-urile româneşti care au scris, cele mai multe fără să cunoască situaţia din teren, despre drama refugiaţilor, subiect dezbăzut la greu, dar fără folos, în ultima vreme.

Şi am constatat, din nou, ca şi în cazul galeriei naţionalei de pe “Flórián Albert”, că suntem nişte amatori. Ba, mai mult, ca să fiu şi mai dur, suntem ignoranţi, rasişti, xenofobi, dar, mai ales, nesimţiţi. “Rasişti”, “xenfobi”… parcă e prea mult pentru nişte oameni, din păcate foarte mulţi, fără educaţie, doar cu cea oferită de stradă şi de televiziunile din România, fără cultură generală… într-un cuvânt … proşti. “Proşti, dar mulţi”, vorba lui Vodă Lăpuşneanu… 

PS: am cunoscut la Budapesta o tânără din Japonia. Venise singură de la Tokyo, în vacanţă, ca să viziteze Praga şi Budapesta. “Şi, poate, Viena”, cum mi-a mărturisit. Nu ştia prea multe despre România. Nu primise nici măcar un sfat în privinţa unei vizite în ţara noastră, tot mai inexistentă pe harta turistică a lumii… Şi mi-am adus aminte de japoneza violată şi apoi ucisă în Pădurea Băneasa şi de niponul omorât de câinele Bosquito. Prietena mea japoneză nu auzise. Sau poate n-a vrut să-mi spună.

Am devenit, aşadar, prieteni. Pe “feisbuc”.

S-a prăpădit de râs când i-am spus că ştiu câteva expresii în limba japoneză, printre care o nevinovată “Aligato, odita” (am scris fonetic), care înseamnă “Mulţumesc, bunicule”, învăţată din serialul de desene animate “Heidi”, văzut în copilărie, la începutul anilor ’70.
Şi mi-a promis că anul viitor îşi va lua prietenul şi vor veni împreună în România!

206 287

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *