Canada – România 15-17. Cronică de meci. Sentimentală, fireşte!

stejari eseu  stejari 2

Am îmbrăcat singurul tricou al naţionalei de rugby a României de care dispun. Unul vechi, cu bătrâna frunză de stejar. Al dracului tricou, nici măcar n-are galben pe el! Nici albastru. Şi nici roşu! E alb şi cu mult portocaliu! Asta e viaţa.

Mai pun o dată să o ascult pe frumuseţea aia de Hayley Westenra, interpreta imnului ediţiei trecute a Cupei Mondiale de Rugby, din Noua Zeelandă. Melodia asta e “Haka” mea, e cântecul ce mă face să tremur din toate balamalele. Îl ascult când mă simt singur şi, deşi mă adâncesc şi mai mult în butoiul cu melancolie, o căldură ireală mă copleşeşte. E greu de descris în cuvinte.

Dacă aveţi timp, ascultaţi-o. Fata cântă Dumnezeieşte. Hayley  are acum 28 de ani. Acum patru ani, când cânta “God Defend New Zealand” la Auckland, înaintea unui meci al Noii Zeelande, tremurau chiloţii pe ea. Şi, în ciuda faptului că era atât de emoţionată, vocea sa se ridica la cer, spre Marele Nor al lui Magellan. Am văzut în jurul meu oameni care plângeau cântând imnul Noii Zeelande. Am plâns şi eu, alături de ei, ca un prost, care nu înţelegea ce se petrece cu el, acolo, la capătul lumii.

Mă pregătesc să pornesc spre Piaţa Amzei, la cârciuma prietenei Claudia Ştefănescu, fostă colegă la Evz. Claudia şi soţul ei, Cristi, au deschis, exact în urmă cu un an, un băruleţ. Pentru că nu sunt cârciumari de meserie, tocmai de aceea (!), oamenii îi iubesc.

La insistenţele mele şi-au băgat RCS RDS, ca să prindă meciurile de la RWC 2015.

stejari 3

Dau sfoară-n ţară, scriu pe “feisbuc”, fac invitaţii, aşa cum fac de ani buni când ies undeva. E o chestiune de educaţie. Tot de educaţie ţine şi răspunsul la o astfel de invitaţie.

Nu mă aştept însă ca apelurile mele să aibă cine ştie ce ecou. Am experienţa perioadei petrecute în Mexic, când, la Pam Pam, tot în urma invitaţiilor făcute din timp şi pe canale cu audienţă, abia dacă răspundeau 5-6 oameni şi, de obicei, aceiaşi. Chiar şi atunci când spuneam că dau eu berea, micii, şpriţul!

Mă uit la ceas. Am timp să trec şi pe la fete, la şcoală, să le văd, înainte ca ele să plece spre Crevedia, unde locuiesc, şi să le smulg promisiunea că se vor uita la meciul “stejarilor” împotriva Canadei. Fetele lui tata îi cunosc personal pe cei mai mulţi dintre băieţi. De câte ori n-au fost la meciurile naţionalei României pe “Arcul de Triumf” sau la simple meciuri de campionat. De câte ori nu s-au uitat ele la partidele din Turneul Celor Şase Naţiuni ori din The Rugby Championship.

Şi n-au fost ele, Ana Larisa şi Maria Alexandra, cele care au intrat pe teren de mână cu căpitanul Argentinei, acum câţiva ani, la un meci de IRB Nations Cup? Au fost! Tot ele îmi spuneau în şoaptă, atunci când se cânta “Deşteaptă-te române” pe “Arcul de Triumf”: “Tati, când cântă imnul nostru ne vine să plângem. De ce oare?”.

Fetele mă asigură că se vor uita la meci, aşa că plec liniştit spre locul faptei. Alexandra strigă la mine: “Tati, batem?”. “Păi, cum altfel?!”, îi răspund, dar, sincer, mă tem de meciul ăsta cu … Canada. 

Dau câteva mesaje. Lui Marius Tincu, fostul căpitan al naţionalei noastre. Şi Mariusică, tată de fete, trei la număr, îmi răspunde. Apoi le urez baftă altor câtorva stejari. Bogdan Gherghiceanu, membru în staff-ul medical al naţionalei României, îmi scrie pe “feisbuc”, în particular: “Mai-mai că îmi dădeau lacrimile la postarea cu Noua Zeelandă”. Scrisesem mai devreme ceva pe blog!

Mă instalez în faţa televizorului, în primul rând, ca şmecherii, alături de o carafă de vin alb şi de un sifon. Cer mai întâi un pahar cu apă, să iau un antinevralgic. Mă doare capul. Naţionala de rugby a României e singura dintre naţionalele noastre care îmi mai dă dureri de cap. Îmi pare rău că spun asta. Au fost multe cele care mi-au produs migrene de-a lungul vieţii, inclusiv aia de fotbal. Le mulţumesc pentru faptul că şi-au făcut milă de mine. “Aş prefera să nu mă lase durerea, doar să batem Canada”, gândesc cu voce tare.

Începe meciul. Bag un tutun, aşa de control. Primele minute îmi alimentează temerile cu privire la dificultatea partidei. Nu înţeleg nimic din jocul nostru. Temători. Ba, nu! Fricoşi, ăsta e termenul. Dar de ce să le fie însă teamă băieţilor?

Îl caut din priviri pe teren pe”Mac”. Mihai Macovei, căpitanul stejarilor. Acum patru ani, într-o cârciumă din Invercargill, cel mai sudic oraş din Noua Zeelandă, acolo unde România a jucat două meciuri, cu Scoţia şi cu Argentina, Romeo Gontineac, selecţioner pe vremea aia, îmi zicea: “Adi, uite-te la băiatul ăsta, la Macovei. Are toate calităţile ca să devină lider. Va fi căpitanul naţionalei în câţiva ani, cu sau fără mine. Să ţii minte asta”. N-am uitat, Romeo!

Linia I, a noastră, îmi dă fiori: Paulică Ion, Ottar, Mihăiţă Lazăr. Ce băieţi!

Îi zăresc şi pe ceilalţi. Pe Popârlan, pe Surugiu, oameni cărora le-am luat acum mulţi ani primul lor interviu. Vlaicu, zis şi Americanu’, favoritul Alexandrei.

Calafeteanu, Fercu, Gall. Sunt toţi, tati!

Canadienii marchează primii. Vlaicu al meu “nu e în picior”… Nici măcar în bulan… Îmi vine să sparg televizorul, dar le spun celor din jur că n-avem cum să pierdem meciul ăsta. Mama lor de canadieni, au ajuns să ne bată şi ăştia?!

eseu canada

Pauză!

“Dacă nu se schimbă ceva, e groasă”, îmi spun în barbă.

Trec minutele şi ai noştri … nimic…

Apoi se întâmplă ceva. În ciuda greşelilor care parcă nu încetează să apară, ne mutăm în jumătatea lor. “V-am zis că ăştia pică fizic?!”, aud din stânga mea.

Asta e şi impresia mea. Canadienii şi-au terminat benzina. Dar degeaba, că nu marcăm.

Se face 15-0 pentru Canada. Îmi vine să plâng de ciudă. Mă enervează figura lui Lynn Howells. Stă ca un bunic în parc, la IOR, şi pe care-l doare-n puşcă, deşi nepoţeii fac doar trăznăi! Galezul face câteva schimbări pe care un amator ca mine nu le înţelege, dar jocul României se schimbă.

“Mac”, Mihai Macovei, omul care joacă fără proteză (mi-a zis mie asta, acum mult timp, în premieră!), “bagă” un eseu! Hai că se poate, băieţi!

Canadienii nu mai ies din jumătatea lor. Sunt frânţi. Bătrânul Jamie Cudmore, la ultimul meci în tricoul Canadei, mai are puţin şi face stop cardiac. Abia că mai respiră.

Ne ducem peste ei. Mâinile îmi tremură, picioarele la fel. Fac socoteli: “mai marcăm un eseu, transformat cu chiu cu vai de Americanu’, dar tot nu ajunge… Ce pana mea facem?”.

“Mac” al meu, cel pe care îl vedea încă de acum patru ani Romeo Gontineac un lider, trage echipa după el. Mai marchează un eseu. Venim la un punct de Canada. Caut pe net, pe wikipedia, să văd dacă în istoria Cupei Mondiale a mai fost o răsturnare de scor ca acum. Asta în cazul în care învingem. Nu găsesc. Să-l ia dracul de net!

E momentul în care sunt convins că o să-i batem pe amărâţii ăştia de canadieni, care ne-au făcut viaţa amară timp de aproape 80 de minute. Mă năpădesc lacrimile şi mă rog în gând să iasă ceva. Şi iese! Lovitură de pedeapsă. Americanu’, cu nasul ăla al lui mare, se concentrează de zor. Îmi dă impresia că e mai sigur pe el ca niciodată. Şi aşa este!

Offfffffff! Greu a fost! Nu vreau să mă gândesc ce ar fi fost în presa noastră, cea a mai rămas din ea, dacă n-am fi bătut Canada. Ne-am fi trezit cu editoriale ca pe vremea lui Ceauşescu în Scânteia sau ca acum câteva zile după succesul ciudat al Japoniei în faţa Africii de Sud, când mulţi români s-au trezit peste noapte specialişti în rugby.

stejari 1

“Tati, te sun?”, mă întreabă prietenul Narcis Drejan, de la Sport Total FM.

Narcis mă contactează din când în când, iar eu nu-l refuz, indiferent că sunt în Piaţa Amzei nr. 10, la Budapesta, la Lisabona sau la Berlin E prea băiat ca să-l tratez cu refuz.

Alexandra mă sună şi ea ca să-şi împartă bucuria cu mine. “Tati, te ascultăm şi noi la radio dacă zici că o să vorbeşti”, mă asigură ea.

Sunt gâtuit de emoţie, iar asta se simte pe post, dar îmi revin repede şi, timp de o jumătate de oră, discut cu Narcis Drejan diverse, legate, fireşte, de rugby. Dar nu numai.

În tot acest timp, vorbind la telefon în direct la radio, ajung acasă, deschid poarta, apoi uşa. Tommy miorlăie de se aude pe post!

Vreau să văd Uruguayul. Joacă de la ora 22.00 cu Fiji. Echipa asta, de Uruguay zic, are o istorie incredibilă. Ştiu că n-au nicio şansă, dar ce mai contează, mă uit.

Deschid “feisbuc”-ul şi mă cutremur din nou când constat câţi “specialişti” în rugby a născut Cupa asta Mondială!

Se termină ea, Cupa Mondială, iar “specialiştii” se vor întoarce la fotbal. La ăla românesc.

Citesc însă cu mare plăcere postările şi comentariile celor care vorbesc despre rugby cu mult înainte ca eu să scriu despre fenomen. Sunt oameni, femei şi bărbaţi, pentru care rugbyul înseamnă mai mult decât un sport. Înseamnă mod de viaţă, tati. Iar asta se vede în comportamentul lor civilizat.

Oamenii ăştia au spiritul rugby-ului în sânge, spiritul ăla de care habar nu aveam până când prietenul Cătălin Cîrnu de la Radio România Actualităţi m-a cărat, uneori cu forţa, pe la conferinţe de presă, pe la antrenamente, pe la meciuri.

Mă uit la televizor. Ai mei, uruguayenii adică, au marcat un eseu. M-am bucurat ca la eseul lui “Mac”! Ăştia din Fiji însă dau în sud-americani ca surdu-n clopot!

Pe alt canal, e în reluare Canada – România! Renunţ la Fiji – Uruguay şi retrăiesc emoţiile de mai devreme.

Şi mă trezesc strigând: “Haaaaai, Mac! Hai, Americane, mama ei de transformare! Surugiuleeeeeeeeeee, tati… Ce-ai păţit, tati?! Popârlane, cum de-ai scăpat mingea aia?”.

Se termină şi reluarea. Şi tot cu 17-15 pentru stejari!

Ascult muzică. Nu sunt trist, dar vreau să o mai aud puţin pe Hayley Westenra, neo-zeelandeza mea!

Ea e:

Hayley Westenra

PS: la final, dar nu în ultimul rând, BRAVO şi suporterilor români din tribune şi din cârciumi, din faţa televizoarelor, celor care le-au ţinut pumnii stejarilor şi au crezut până la final că România va învinge!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *