Ce îţi e viaţa asta! Crainic pe “Arena Naţională”!

Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, o discuţie cu mama, Dumnezeu s-o odihnească, avută în vara premergătoare plecării mele la şcoală, în clasa întâi. Aveam doar 6 ani. Era în vara anului 1973. Ca orice copil, mai minţeam. Nu e vorba însă de vreo formă incipientă de mitomanie. Era pur şi simplu ceva copilăresc. Se spune că cei care mint au o imaginaţie, aşa, aparte! În minte, în acelaşi timp,  aveam proaspătă imaginea lui Pinochio. Încă mai credeam în Pinochio, în Moş Crăciun, în Moş Nicolae. Sau Niculaie, că aşa îl chema pe tata. “Mamă, eu nu vreau să merg la şcoală”, îi spuneam mamei, iar mintea mea trecea în revistă toate minciunile spuse în cara aia.  Şi venea în minte Pinochio, cu nasul său care creştea la fiecare minciună spusă. Ţin minte că mă făleam în faţa tovarăşilor cu caii bunicii de la Boldeşti Scăieni. Ăia de nu îi avea! Mamaia n-a avut cai. Nici măcar vreun măgar. Mama nu m-a ascultat şi m-a trimis la şcoală. Aveam şase ani şi două luni. Timiditatea mea devenise proverbială. Şi asta în ciuda faptului că nasul nu îmi crescuse ca cel al lui Pinochio. La sfârşitul clasei întâi, în timpul ceremoniei de decernare a premiilor anuale, atunci când am auzit învăţătoarea strigându-mi numele am fugit acasă. Nu m-am oprit până pe Găgeni 88. Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat după aia.
Anii au trecut, dar tot nu m-am schimbat. Dacă cineva mi-ar fi spus acum 20 – 20 şi ceva de ani că voi ajunge să scriu, să fiu invitat la emisiuni, că voi prezenta ştiri, că voi comenta meciuri la radio, la TV, i-aş fi zis: “du-te, nene, cu cercul de aici. Ai înnebunit?”.
Am ajuns să scriu, să particip la emisiuni, să prezint ştirile, să comentez. Am ajuns să fiu până şi crainic pe stadion!
Mâine seară voi fi crainic pe “Arena Naţională” la cel mai important meci al naţionalei României din ultimii ani: România – Estonia! Am profitat de indisponibilitatea titularului Cătălin Cîrnu, prietenul meu, care comentează pentru Radio România Actualităţi!
Mi-aş dori ca mâine seară stadionul să fie plin, iar noi să ne calificăm la baraj. Nu ştiu dacă stadionul va fi plin, dar sunt aproape sigur că Olanda nu va pierde la Istanbul. Şi mai ştiu ceva. Mai ştiu că în ciuda emoţiilor care nu îmi dau pace, totul va ieşi bine.
Îmi pare rău că nu mai trăieşte tata. Că nu mai trăieşte Valeriu Mihăilescu, prietenul meu. Amândoi microbişti şi naţionalişti Clasa I!

PS: Am mai fost crainic la un meci al naţionalei României, amicalul cu Slovacia, din vară. N-a ieşit rău, dar era un simplu amical.