20160918_071850

Cei de lângă noi

„Dumnezeu să o ierte”, spun, cu privirea în pământ și strângând, gata să le frâng, florile pe care le țin în mână. Nici nu văd fețele celor care trag din țigară plictisiți, ori a celor care vorbesc despre răposată în curtea în care mi-am petrecut o parte a copilăriei mele.

Sunt trezit din visare de o voce cunoscută. E a uneia dintre verișoarele mele, fiica celei care tocmai ce a trecut în neființă. N-am mai auzit această voce de la ultima înmormântare bifată de neamul nostru. „Pe aici, dragă Adi. Mulțumim că ai venit”, aud, așa, o voce, venită parcă din altă lume.

„A venit Adiiiiii, nepotul tău… Ridică-te să vezi cât e de frumos, ce om mare s-a făcut! Cum venea el la noi toată ziua și acum te vede moartăăăăăă”, își încep bocitoarele numărul. Așa-i la țară. Țin minte, când a murit mama, biata de ea nu avea decât puțin peste 50 de ani, tata și-a întâmpinat rudele de la țară spunându-le: „Dacă vă aud că bociți, vă dau afară”. Și nu s-a bocit la moartea mamei. La moartea tatei nu a mai fost nimeni să le spună să nu bocească, așa că s-a bocit, cum e obiceiul la noi.

Și, tot cum e obiceiul la noi de la Revoluție încoace, ne-am revăzut rudele apropiate, prietenii, la următoarea înmormântare. Și tot așa. În rest, nu avem timp. Deși, de fiecare dată, după fiecare înmormântare, aud: „Adi, mamă, nu ne mai vedem altfel decât la astfel de evenimente. E păcat, mamă… Mai treci și tu pe la noi”.
Și, de fiecare dată când voiam să trec, mă loveam de câte un refuz: „Nu suntem acasă”.

De mai bine de 20 de ani tot îngropăm, noi și ai noștri. La grămadă. Bunici, părinți, frați, surori, veri, unchi, mătuși, prieteni… Că asta-i viața, tati. La început e mai greu, apoi te obișnuiești. Și cu înmormântările și cu moartea și cu marile dezamăgiri, cu tot. Eu chiar am stat de vorbă cu moartea, pe cuvânt.

Când m-am retras din presa scrisă, acum mai bine de trei ani, în primăvara anului 2014, am avut pentru prima oară impresia că am murit. Jur! A scris inclusiv Tolontan despre retragerea mea din presă. Cătălin Tolontan, tati, Ayatollahul presei sportive românești, a scris despre mine. Doamne ce frumos a fost! Chiar îmi doream să fi murit! Am și scris, parcă, pe blog, ceva de genul „Ziua în care am crezut că am murit”!

Postarea precedentă, în care anunțam pe blog că renunț la presa scrisă, a avut mii de citiri, de mesaje. Niciunul însă în care să mi se ofere un loc de muncă, fie și prost plătit, dar loc de muncă. Nimic… Și, iaca așa, mi-am revenit! La ce bun să mor? Doar așa, ca să le ofer celor mai mulți dintre cunoscuți satisfacția de a spune cât de frumos, cât de bun, cât de unic a fost Adi Dobre?!

20150721_201201    20150721_203742

Mi-am dat seama că doar fetele mele și câțiva apropiați m-ar plânge cu adevărat în cazul în care am să dau colțul. Restul „ar băga în ele”, cum ne place să spunem, nouă, jurnaliștilor. Apropo de această titulatură, „jurnalist”. Îmi e tot mai scârbă de ea, de titulatură, văzând ce trompete de oameni se autointitulează jurnaliști… Și câte sacrificii am făcut doar pentru a spune că sunt jurnalist.
„Ce sacrificii?”. Bună întrebare. Păi, stați așa. Promit să fiu scurt, foarte scurt. Deci: cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, cea mai puternică energie de care am avut parte în ultimele două-trei vieți. Cred că e suficient!

„Ce am primit în schimb?”. Bună întrebare! Păi, stați așa. Promit să fiu scurt, foarte scurt. Deci: material, nimic, sau, mă rog, cât să supraviețuiesc. Am primit altfel de recompense, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Cât de ușor îi uităm pe cei de lângă noi atunci când aceștia sunt în viață. Părinți, frați, surori, veri, unchi, mătuși, prieteni… Cât de ușor… Ne reamintim de ei doar atunci când nu mai sunt. Și, degeaba ni-i reamintim atunci. Cele mai multe regrete sunt în acest caz, recunosc, sincere, dar, vai, atât de tardive…
De ce naiba nu le acordăm respect oamenilor cât sunt în viață? De ce? Habar nu am, deși, teoretic, aș găsi milioane de explicații. Fără acoperire, firește, dar explicații.
Cred că, am spus asta de mii de ori, ar trebui să ne uităm mai des în oglindă, se fim mai umili, mai buni, mai altruiști, mai cu frică de Dumnezeu, mai… nu știu cum.

Anul acesta am împlinit 50 de ani de când fac umbră pământului! Să mă ia dracu’ dacă mint! 50, tati! Nemeritat de mulți! O jumătate de veac. Adică 18.250 de zile, fără a lua în considerare anii „bisecși”! Sau, 438.000 de ore de viață! În toată această perioadă am încercat să fiu un om bun, să mă fac util societății în care m-am născut, am crescut, am învățat și am fost educat. Am încercat, tati, adică mi-am dat silința, pe bune, fără să trișez, fără să apelez la pile. Nici măcar la Dumnezeu! Îmi e martor, El, nimeni altcineva. Și nu m-am ales, tati, cu mare lucru.
Credeți că interesează pe cineva asta? Poate doar pe fetele mele și pe câțiva apropiați. Atât, tati, vă spun asta cu mâna pe inimă.

Ani în șir am locuit într-un ghetou, fără să mă plâng, ba, mai mult, luând la caterincă viața, care m-a luat la rândul ei la mișto înzecit. Am scris și o carte, tati, poate nu știați, după ani de lamentări cu mine însumi. Am fost trădat de oameni pentru care mi-aș fi dat viața. Am fost dezamăgit de oameni în care am investit sentimente. Îi număr pe degete pe cei care au fost alături de mine cu adevărat în viața asta. Se știu ei. Și, asta, probabil, simțim fiecare dintre noi, dar ne e teamă să recunoaștem.

Mie nu îmi e teamă, tati. Nu îmi e teamă de nimic. Nici măcar de moarte, vă spuneam doar că am stat de vorbă cu ea în mai multe rânduri. Nu îmi e teamă nici de oamenii care m-ar plânge deși ar putea să facă asta cât timp aș fi în viață.
Am uitat însă să vă spun: nu vreau să mor ca să mă plângeți, ci vreau să mor ca să râdeți cu gura până la urechi amintindu-vă de mine. Mai e mult însă până atunci! Mai am multe de făcut pe lumea asta.

foto: Adi Dobre – tati!

One thought on “Cei de lângă noi

  1. Ce sa spun?
    Am citit, asa cum citesc tot ce scrii. Mai exact…ce reusesc sa citesc.
    Nu ai voie sa spui ca ai trait “nemeritat de multi ani”! Fiecare dintre noi, traieste atat cat ii este scris. Iar tu, ca si mine, ca si multi altii ca noi, poti spune cu mandrie, ca nu ai trait degeaba. Daca te uiti in urma…ai realizat destule. Acum…poate nu le vezi, pentru ca emotiile zilei, furia, neintelegerea unor atitudini, a unor situatii triste, si-au pus amprenta pe sufletul tau.
    Insa…daca te ajuta cu ceva, afla ca nu esti singurul care se ia la tranta, cu viata.
    Intrebarea pe care mi-o pun eu frecvent, este ” de ce tocmai eu?”. Sau, ” pana cand, Doamne?” Si ma infurii din ce in ce mai tare, cand de fapt imi dau seama ca acestea, sunt simple intrebari retorice.
    Eu pot doar sa iti propun sa ridici capul, sa te uiti doar inainte si niciodata…inapoi. Cu siguranta, tu poti! Eu, alaturi de multi altii…nu prea!
    Sa fim sanatosi, ca ne vom descurca, cum-necum!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *