Faptul că am văzut pe viu Celticul din Glasgow abia acum, în anul de graţie 2014, e cea mai bună dovadă că nu m-am născut în cea mai norocoasă zodie. Şi unde mai pui că a trebuit să merg şi la Giurgiu pentru a urmări un meci al uneia dintre cele mai frumoase echipe din istoria fotbalului.
Chiar şi aşa, mă consider totuşi norocos. Am fost în acelaşi stadion cu 1.000 de fani scoţieni, probabil cei mai fideli suporteri ai lui Celtic Glasgow, în ziua în care Celtic a împlinit 127 de ani. Nu-i de colea să străbaţi Europa pentru a-ţi încuraja favoriţii. La Giurgiu, tati! Cred că, după Karagandy, anul trecut, Giurgiu a fost a doua destinaţie mai mult decât exotică pentru scoţieni.
Am uitat de răceala care mă chinuie de vreo două zile, m-am aranjat, mi-am pus izmene, am mâncat (nu chiar în această ordine!) şi am aşteptat telefonul lui Sorin Breazu, bunul meu prieten. Încă de la tragerea la sorţi, Sorin m-a “ameninţat”: “Tati, pe 6 noiembrie mergem la Giurgiu să vedem Celticul”.
Am comentat echipa asta ani în şir la Sport 1. Aproape week-end de week-end. Am devenit fan al catolicilor după ce le-am citit istoria. N-ai cum să iubeşti sau să urăşti o echipă dacă nu îi cunoşti trecutul.
Mă rugam de cei de la Budapesta să intrăm cu 10 chiar 15 minute mai devreme înaintea fiecărui derby Celtic – Rangers. Iar băieţii, să-i dea Dumnezeu sănătate lui Patrick (Patrick Balogh), se conformau. Îşi dădeau seama şi ei ce înseamnă un asemenea meci.
Eram atât de încântat când comentam astfel de meciuri că am pielea de găină chiar şi acum când scriu aceste rânduri. Pe cei de la Rangers am avut ocazia să-i văd, când au venit să joace cu Urziceniul în Ligă, acum câţiva ani. Dar nu şi pe catolicii mei.
Îi aştept pe băieţii de la Libertatea la Pieptănari, la Metrou. Fumez şi mă uit la unul căruia îi lipseşte laba dreaptă, dar care, în ciuda handicapului, aleargă ca un nebun în piciorul zdravăn strigând ţiganilor din zonă: “Poliţiaaaaa”! Negustorii ambulanţi îşi strâng în fugă catrafusele şi se fac nevăzuţi. Câtă coordonare! Între Poliţie şi bişniţari, la coordonarea aia mă refer!
Apar şi ai mei, într-un Logan obosit, de culoare albă şi cu numere de “EVZ”! Îmi era dor de un Logan, nu neapărat de la Evz.
Ieşim fără probleme din Bucureşti. Mai avem trei ore până la meci, aşa că ne permitem o haltă la 30 Decembrie. Parcă 1 Decembrie se numeşte acum. E acolo un Mega Image. Lăum tutun, bere şi d’ale gurii. Ceaţa deasă ne pune pe gânduri. “Tati, să vezi că nu se mai joacă. Nu se vede nimic”, zice Sorin.
Schimbăm subiectul. Vorbim de sărbătoriţii zilei, alţii decât Celtic şi Ana Ivanovic, de tragerea LOTO din seara asta, despre situaţia din Ucraina, despre turul doi de scrutin al prezidenţialelor.
Ajungem primii la Giurgiu, după ce trecem aproape de vama cu Bulgaria, poate cea mai mizerabilă vamă din Uniunea Europeană. Un fan al lui Celtic nu e lăsat să intre la tribuna I pentru că are un steag atârnat de gât. Oamenii de ordine aflaţi la poartă nu îi explică scoţianului motivul pentru care îl ţin în aşteptare. Nici nu au cum!
Mă bag în seamă. “Aşteaptăm un ordin de sus, să vedem dacă îi dăm drumul”, îmi spune şeful obiectivului, un dobitoc sinistru. Îl întreb dacă fără acel steag îl lasă pe om să intre. Zice că da. Îi propun scoţianului să lase obiectul la noi în maşină şi să-l recupereze după meci. Dar îi mai dau o soluţie: “Tati, du-l la galerie, la a II-a, şi te întorci aici, unde ai bilet”. “Păi, şi oamenii ăştia de ce nu mi-au spus asta până acum?”, întreabă nedumerit scoţianul. Ce să-i răspund?
În tribune nu suntem decât noi doi, eu şi Sorin, plus câţiva “stiuarzi”. Ceaţa e atât de deasă încât, din locul unde stăm, nu zărim tribuna a doua. Peluza din stânga, unica, nici atât. Sub tribuna I funcţionează un fel de chioşc. Două fete zgribulite vând ceai şi bere fără alcool.
Încep să apară primii fani ai lui Celtic. Sunt beţi! Morţi! Unii sunt la mânecă scurtă. Picioarele li se împleticesc. Sunt însă cuminţi. Unul ajunge în tribună şi, după ce cade de vreo două ori pe scările alunecoase ale arenei din Giurgiu, se aşează pe scaun şi adoarme ca la comandă!
Cei mai mulţi fani ai lui Celtic sunt însă la tribuna a II-a. Sunt mai mulţi decât a avut Petrolul la cele două meciuri de anul ăsta disputate pe “Marin Anastasovici Stadium”.
Poţi număra pe degete fanii Astrei. Ce ruşine… Nu s-a mai făcut prezenţa pe convocator.
Jucătorii lui Celtic se încălzesc chiar aproape de locul unde stăm. Coborâm pe primul rând ca să-i vedem mai bine pe Scott Brown, pe Emilio Izaguirre, pe Charlie Mulgrew. Doar ei mai sunt din vechea gardă. Mă uit şi după Craig Gordon. Întotdeauna mi-a plăcut de portarul ăsta. Când a venit astă vară la Celtic, mulţi fani ai catolicilor se întrebau dacă e binevenit pe Celtic Park un goalkeeper care n-a mai apărat de doi ani. În câteva luni, Gordon a ajuns la naţională!
Se zvoneşte că meciul nu se mai joacă din cauza ceţii. Că se va disputa mâine, la prânz. “Tati, dormim în maşină. Eu nu mă mai întorc la Bucureşti”, glumeşte Sorin.
Muzica răsună din boxele amplasate în spatele celor două porţi ca în Mexic. La blană! Doar că la Giurgiu nu se aud manele! O fată se recomandă la staţia de amplificare ca fiind reprezentanta nu ştiu cărei firme de traduceri din Timişoara şi că ea ne va vorbi în engleză! Ce tare! Ăştia de la Giurgiu au adus o femeie de la Timişoara, care ulterior avea să ne facă dovada unei engleze de baltă, doar ca să citească echipele, să consemneze schimbările şi, în final, să facă un apel la adresa suporterilor scoţieni.
Într-un cort situat tot sub tribuna I mesele întinse sunt pline de bunătăţi! “Protocolul, tati”, îi şoptesc lui Sorin.
La masa presei, jurnaliştii români mănâncă seminţe. Ai lor, adică scoţienii, şi-au pus laptop-urile pe mese şi bat la tastatură ca nişte dactilografe de pe vremuri! Mă apucă nostalgia. “Tati, ăştia încă mai au presă pe print”, zice Sorin. “Ăştia încă mai au presă, tati”, îi răspund cu glas stins.
Fanii scoţieni transformă “Marin Anastasovici”, pentru următoarele 90 de minute, în “Celtic Park”! E sublim! Sorin cântă alături de fanii lui Celtic un refren împrumutat de aceştia de la Depeche Mode.
Meciul se încheie. Nedecis! Acum doi ani, în ziua când a sărbătorit 125 de ani de existenţă, Celtic a bătut marea echipă a Barcelonei cu 2-1! Acum, the new generation face 1-1 cu Astra.
Mi-am adus de acasă un tricou al lui Celtic. Nu e de joc, e un “polo”, în trei nasturi, făcut cadou de prietenul Dragoş Bocănaciu, dintr-o deplasare la Glasgow. E un “3XL”. Atât purtam atunci. Vreau să-i cer un autograf lui Scott Brown, ultimul mare căpitan al lui Celtic, direct pe tricou. Scot din rucsac cele două markere. Constat stupefiat că nu merge niciunul… Salvarea vine însă de la Costel Lazăr, oficialul Astrei, fost fotbalist de rasă la Petrolul, pe vremuri. Costel îmi aduce un marker de culoare roşie de la vestiare! “Merge, tati, roşu pe verde”, mă încurajează Sorin.
Jucătorii lui Celtic ies pe rând, însoţiţi de câte un om din securitatea proprie, care îi conduce direct la autocar. Să vezi că-l ratez pe Scott al meu…
Brown iese. Se salută cu jurnaliştii scoţieni, care nu îi solicită niciun interviu. Se vede de la o poştă că sunt foarte apropiaţi şi vorbesc, probabil, după reguli bine stabilite. Îl abordez. Nu pare surprins. E cât se poate de normal. E mai mic decât mine! Îi spun că am comentat preţ de şase ani Scottish Premier League în România. Face ochii mari. Se miră chiar şi “securistul” de la Celtic. Îmi dă autograful, după care ne pozăm! Dăm mâna şi ne despărţim ca nişte vechi prieteni!
Stau după curul lui Craig Gordon mai bine de 15 minute. Doar pe el îl mai vreau. Gordon stă însă de vorbă cu toată lumea. Nu ştie să refuze!
La noi, la TV, nu o să-l vedeţi decât la TVR, celelalte televiziuni nefiind interesate de Gordon.
“Sunt portar ca şi tine”, îl abordez pe Craig Gordon, care zâmbeşte surprins. E mult mai înalt decât mine! Mă fălesc cu statutul de titular în naţionala jurnaliştilor din România, îi mai bag două dume şi-l fac să râdă. Îmi semnează şi el pe tricou, apoi Sorinel ne trage în poză. Îi mulţumesc lui Craig şi mai apuc să-i spun că sunt bucuros pentru revenirea sa.
Sunt fericit! Nu simt frigul, deşi capul îmi vâjâie. Sunt fericit că, în sfârşit, i-am văzut pe cei de la Celtic. Şi în zi aniversară. Şi cu suporterii alături. Ştiu, nu sunt născut în cea mai fericită zodie, dar, jur, în seara asta am dat nas în nas cu fericirea în ceaţa de la Giurgiu.