În urmă cu exact 25 de ani, pe 15 iunie 1985, chefuiam la banchetul care marca sfârşitul liceului. Cantina internatului Liceului Agroindustrial din Valea Călugărească, acolo unde îmi petrecusem 4 ani frumoşi, chinuitori de frumoşi, o mână de tineri, care habar nu avea ce avea să îi rezerve viitorul, se distra.
“Frate, e prima oară când lipsesc de la Cenaclul Flacăra în ultimii ani. Ce distracţie o fi acolo! Auzi ceva, zău dacă îmi pare rău”, i-am şoptit lui Dan Iordache, alias Jordache, fratele meu de cruce din liceu. La un moment dat, puţin după miezul nopţii, o furtună iscată din senin s-a abătut asupra Ploieştiului şi a zonelor limitrofe. A plouat şi la Valea, dar nu foarte tare.
Ne-am distrat în noaptea aia până ne-am rupt pantofii. Ţin minte că, la un moment dat, am evadat cu o colegă destul de darnică, dar n-am reuşit mare lucru. Eram prea fraier!
La 6.30, alături de Jordache am ieşit la şosea şi am plecat spre Ploieşti. Am mers la mine, pe Găgeni 88. “Adi, dormim două ore şi mergem la meci”, zice Jordache. Pe vremea aia două ore era suficiente pentru odihna unui puşti de nici 18 ani, care credea că e în stare să mute munţii din loc.
Am dormit două ore, cât spusese Jordache, ne-am trezit şi am plecat alături de tata la stadionul “Petrolul”. Frate-miu, Edi, era în armată. Ceilalţi băieţi dormeau, fuseseră la Cenaclu. Când am ajuns la stadion am văzut porţile de la tribuna I rupte, dar n-am cerut amănunte. Lume nu era prea multă. La ce să te aştepţi de la un meci cu Partizanul Bacău, încheiat cu victoria Petrolului, scor 3-1, mai ales când echipa merge bine? Era şi duminică. Plouase, aerul era curat, numai bun de o ieşire la iarbă verde. Pentru noi, petroliştii, iarba verde era stadionul “Petrolul”. Nimic nu se compara cu un meci al echipei favorite.
Am bătut aşadar Partizanul Bacău şi am revenit acasă, unde, după masa de prânz, am încins meciul nostru. Jipe, George al lui Codin de la etajul I, ne zice: “Aţi auzit ce a fost aseară la Cenaclu?”. “Nu”, îi răspund. “Să mori tu”, zice el. “Să mor eu”, vine replica şi, odată cu ea, un val ciudat de curiozitate. “Păi, a ieşit nasol. Staţi să vă povestesc”. Şi Jipe ne povesteşte clipele de coşmar prin care au trecut miile de spectatori prezenţi în noaptea de 15 spre 16 iunie 1985 la Cenaclul Flacăra, spectacol susţinut pe stadionul “Petrolul”.
A fost ultima reprezentaţie a Cenaclului lui Adrian Păunescu. O manifestare care reuşise să atragă tineretul ca un magnet. Un tineret, şi asta spun în dreptul meu şi al celor apropiaţi, care reuşea să discearnă, să facă diferenţa între propaganda ceauşistă a lui Adrian Păunescu, una deloc deşănţată din câte îmi mai aduc eu aminte, şi actul de cultură în sine.
Ulterior am auzit poveştile celor implicaţi în evenimentele din noaptea de 15 spre 16 iunie 1985, oameni care şi-au pierdut pe cineva drag în busculada iscată odată cu declanşarea furtunii. Lumea s-a călcat în picioare, iar Adrian Păunescu a fost făcut răspunzător pentru faptul că nu a îndemnat oamenii să plece la casele lor atunci când a început să plouă. La câte manifestări de acest gen nu stătusem în ploaie şi nu se întâmplase nimic.
Am rămas îngrozit. A fost finalul unei ere extrem de interesante a acelor ani. Sunt convins că se vor găsi şi oameni care mă vor contrazice, ori mă vor acuza din nou de nostalgie, d’aia de culoare roşie. Nu are nicio legătură.
Tocmai de aceea am propus la ziar, încă de acum vreo 2-3 luni un subiect pe tema asta. Ceva de genul: “25 de ani de la moartea Cenaclului Flacăra”. Am fost luat însă la mişto. De oameni care nu ştiu decât din auzite despre Cenaclul Flacăra. Recunosc, nici mie nu îmi plăceau anumite aspecte ale Cenaclului, dar încercam să iau ceea ce îmi era folositor, ceea ce era frumos. Şi slavă Domnului, chiar aveam ce alege.
Cam asta a fost povestea acelei nopţi de 15 iunie 1985.
Mulţi ani după Revoluţie, am avut ocazia să stau de vorbă cu Adrian Păunescu. Nu l-am întrebat însă nimic despre acea noapte. Ştia că sunt din Ploieşti. Poate dacă aş fi demarat un reportaj, un material, pe această temă, l-aş fi abordat cu siguranţă. Aşa, am lăsat-o moartă. Cine mai are nevoie de amintiri? Sunt altele mult mai importante în ziua de astăzi.
Si eu, care ma pregateam pentru examenul de la facultate, am lipsit de la acel cenaclu, prima oara in viata mea, de cand venea la Ploiesti! Ne-am trezit la un moment dat in curte, locuind vizavi de stadion, cu doi tineri, o fata si un baiat, implorandu-ne sa sunam la Salvare, pentru a-l lua pe un prieten de-al lor, accidentat pe stadion. Nu am realizat pe moment ce se intamplase cu adevarat. Le-am indeplinit rugamintea. Si eu am aflat abia a doua zi ce tragedie a fost acolo. Pentru noi, cei care am apucat vremurile de dinainte de ’89, dar care nu am avut nicio treaba cu PCR-ul, ci doar cu… pionierii si cu UTC-ul (asa era pe timpul studiilor scolare), Cenaclul “Flacara” a fost ceva frumos. Imi amintesc ca i-am trimis multe biletele lui Adrian Paunescu, pe scena. Treceau din mana in mana, dar ajungeau cert pana la el. La toate mi-a raspuns! Era ceva! La cantecele de atunci, in care nu se proslaveau conducatorii tarii, lacrimez si azi cand le mai aud! Si nu sunt deloc, dar absolut deloc, un nostalgic al – vorba vine, ca nu era asa ceva – comunismului din Romania! Ba, din contra!
Cine mai are nevoie de amintiri ?
Toti avem nevoie, dar unii dintre noi nu vrem sa recunoastem, amintirile sunt tot ce e mai frumos in aceste vremuri apasatoare pe care le traim. Suntem bogati pentru faptul ca avem amintiri.
Eu zic sa nu va dati batut si sa incercati sa scrieti acel articol. Considerati ca faceti acestui lucru pentru Ploiesti si Romania.
stiti prea bine ca intrebarea e retorica.
Avem nevoie SI de amintiri.
Eu una tocmai pentru povestioarele din epoca de aur si din oraselul meu revin mereu cu placere pe blogul acesta.
Cenaclul a fost un mijloc de evadare din lumea gri in care orbecaiam cu toti, cred si eu ca ar trebui sa incerci sa readuci in atentie unica relaxare din acei ani.
La ultima reprezentatie au fost si Relu si Nicoleta, verii tai …
Astept cu nerabdare o revenire a melodiilor de atunci , pana una-alta ..le gasesc pe youtube.
Ar fi trebuit sa-l intrebati. Pacat ca nu ati facut-o! Eu nu stiu ca el sa-si fi exprimat vreodata vreun regret pentru ce a fost acolo, mai ales daca au murit oameni. A bagat ”romaneste” sub pres problema!