masa-presei

Corifeii. Constantin Alexe: „Ioan Chirilă a fost cel mai mare”

Scriam asta pe blog, fix acum șase ani, în mai 2010!
Era de fapt un serial. Acesta e doar unul dintre episoade!
Nu știu ce mi-a venit să-l pun abia acum pe blog?! Poate pentru că mă bucură faptul că nea Titică Alexe e încă în viață. Și tocmai ce i-a acordat un interviu lui Matei Udrea, fostul meu coleg!
Între timp, adică de la acest material, ne-au părăsit mai mulți dintre cei de care amintește nea Titică, printre care Marius Georgescu, Gheorghe Nicolaescu și mai ales marele Ioan Cupen.

Deci (ca oamenii de fotbal încep!):

Mulţi dintre cei care au scris la “Sportul” înainte de 1989 au plecat dintre noi. Alţii îşi trăiesc bătrâneţile uitându-se la televizor, acolo unde nenumăratele posturi de specialitate apărute în ultima vreme ca ciupercile după ploaie promovează indivizi certaţi cu legea şi sportivi de valoare îndoielnică. Toate în numele ratingului, generatorul bunăstării în televiziune.

În acest moment, dintre jurnaliştii cunoscuţi şi înainte de 1989, cei mai importanţi rămaşi în activitate sunt Ion Cupen, editorialist la Adevărul, Mircea M. Ionescu, senior editor la Telesport, şi Ovidiu Ioaniţoaia, director la Gazeta sporturilor.

Evz.ro a stat de vorbă cu unul dintre jurnaliştii de sport emblematici înainte de 1989, Constantin Alexe.

„Hai să bem o bere”

Pe 2 septembrie, Constantin Alexe a împlinit 75 de ani. Surprinzător de sprinten pentru vârsta sa, nea Titică, aşa cum îi spun apropiaţii, e o adevărată enciclopedie ambulantă. Din păcate, astăzi nimeni nu mai are nevoie de oameni ca el. Memoria nu îi joacă nicio festă, amintindu-şi cu lux de amănunte întâmplări de acum 50-60 de ani, dar şi din trecutul apropiat.

Născut în Ploieşti, Alexe stă de ani buni în Bucureşti, undeva în apropierea statuii care îl înfăţişează pe Mihail Kogălniceanu, lângă Parcul Cişmigiu. “Anul trecut am suferit o operaţie destul de complicată, dar acum sunt bine. Hai să bem o bere”, spune, cu hotărâre, Constantin Alexe.

40 de ani de presă

Tânărul Alexe susţinea examenul de stat cu reputatul profesor Ion Pânzaru şi primea nota 10 cu lucrarea “Integrarea profesională a tineretului la Uzina 1 Mai Ploieşti”.

Peste 39 de ani şi două săptămâni, la 1 septembrie 1998, Constantin Alexe îşi înceta activitatea la fostul Sportul Popular, fostul Sportul, actuala Gazetă a Sporturilor! “O viaţă de om”, spune, oftând, nea Titică. A mai scris până în 2003 la “Loto Prono”, o revistă editată de Loteria Naţională.

Când aţi debutat la Sportul?
Constantin Alexe: Am scris primul articol la Sportul Popular în septembrie 1960. Era un reportaj făcut la Rafinăria Teleajen cu echipa de handbal masculin ce tocmai promovase în Divizia A.

Mă angajasem pe 16 august 1960, repartizat la cerere. Am făcut parte din prima promoţie de ziaristică adevărată, învăţământ la zi! Iniţial, n-au vrut să mă repartizeze la Sportul Popular, dar le-am spus că altfel de presă nu vreau să fac. Eram hotărât să mă întorc la Uzina 1 Mai din Ploieşti, unde lucram.

“Le-am luat pe toate!”

Cum aţi ajuns la fotbal?
Nu aveam voie să scriu despre fotbal, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu materiale despre volei, handbal. Făceam adevărată ucenicie. Şansa mi-a surâs însă într-o zi de Paşte, când nimeni n-a vrut să facă deplasarea la Câmpia Turzii. Acolo era antrenor Petrică Steinbach. La Câmpia Turzii l-am văzut pe Viorel Kraus. Am scris despre el, iar după puţin timp l-a luat Rapidul.

Care au fost funcţiile ocupate la Sportul?
Am fost numit mai întâi redactor. Apoi şef de secţie la Corespondenţi. Aveam o reţea de corespondenţi nemaipomenită! Au urmat postul de şef de secţie fotbal (între timp am fost numit şi secretar general de redacţie la săptămânalul Fotbal), cel de şef departament fotbal şi, în sfârşit, redactor şef adjunct pe ziar. Le-am luat pe toate!

„Am scris chiar şi despre Petrolul”

Aţi avut o relaţie „specială” cu arbitrii!
Eram sperietoarea arbitrilor! Eu am fost cel care am scris prima oară despre Corpul de balet! În Corpul de balet erau toţi acei arbitri care fluierau invers, după un regulament al lor. N-aveam frică de nimeni.

Ţin minte că am scris odată despre un arbitraj pro Dinamo. Se întâmpla la un meci Dinamo – Jiul, când oaspeţilor le-a fost refuzat un penalty. În timpul meciului a venit la mine Tudor Postelnicu să mă întrebe ce şi cum. Apropo de acest Postelnicu. Ştiţi cât de deştept era. Când l-am văzut în 1990, la proces, că făcea pe prostul, nu mi-a venit să cred”.

Aţi scris şi despre Petrolul!
Am scris chiar şi despre Petrolul, echipa din oraşul meu, Ploieşti, atunci când la un meci cu Progresul, când oaspeţii erau disperaţi după măcar un punct, a fost egal 1-1, deşi diferenţa de valoare dintre cele două formaţii era clară în favoarea Petrolului. Am dat titlu atunci: “Cine are nevoie de puncte, să vină la Ploieşti!” S-au supărat toţi de la Petrolul, dar timpul mi-a dat dreptate mie. Nu mă înşelasem!

“Niciodată nu am scris pentru o friptură”

Cum vă transmiteaţi textele din deplasări?
Transmisiile le făceam prin telefon. Nu exista alt mod atunci. Şi cum nu existau telefoane mobile, iar cele fixe nu le găseai oriunde, vă daţi seama că nu era un lucru uşor. Apelam, în cele mai multe cazuri, la gazde. Erau însă gazde şi gazde. Unele civilizate, alte neamuri proaste.

Eram odată la Lupeni. Ieşise măcel, bătaie în toată regula. Dau să dictez cronica la telefon, dar din nefericire aparatul se afla pe zidul cârciumii în care se aflau, întâmplător, gazdele. Ăia mă ascultau. La un moment dat, au ieşit unii şi m-au luat la bătaie şi la înjurături! A apărut unul Marchi parcă, fost portar la ITA Arad. M-a luat de acolo şi m-a dus într-un loc de unde să transmit.

Erau probleme cu preluarea materialelor?
În redacţie, la preluare, era, de obicei, un coleg. Uneori, însă, puteai găsi o simplă dactilografă care habar nu avea de sport. Era ca în telefonul fără fir. Spuneai un nume, iar în ziar apărea altul!

Am făcut muncă de ocnaş. Trebuia să te grăbeşti, spaţiul era destul de limitat, nu trebuia să greşeşti. Şi, în plus, toată activitatea era supervizată de un cenzor de la secţia de presă.

„N-am fost securist”

Cum erau deplasările?
Am trăit vremuri când dormeam în gară. Am prins vremuri când erai primit în deplasări ca un rege! Niciodată, însă, n-am scris pentru o friptură. Erau şi atunci jurnalişti găzdari, nu mai rău ca acum. Fiecare aveam echipe de care răspundeam. Ni se dădeau, nu le alegeam noi. Eu urmăream activitatea la Petrolul, FC Argeş, Steagul Roşu Braşov. N-am fost lăsat însă niciodată să scriu despre Victoria Bucureşti! Nu eram nici măcar lăsat să merg la meciurile Victoriei. Cred că le era frică să nu scriu cine ştie ce!

Aţi colaborat cu Seecuritatea?
N-am fost securist. Cum să fiu? După 1989 am văzut în presă lista cu turnătorii din redacţie. Am avut multe surprize. Înainte de 1989, am refuzat o deplasare în Statele Unite ale Americii. Erau Mondialele de lupte, parcă. Cum n-aveam treabă cu sportul acesta, n-am vrut să merg!

Cu fasolea prin Mexic

Cum vă descurcaţi cu diurnele?
Aveam 2 dolari diurnă la deplasările în străinătate! În ţară aveam 18 lei. Ce să faci cu ei? Fotbaliştii erau ăia cu banii. Mergeam într-o deplasare cu echipa naţională. Cu trenul! Când să ieşim din ţară, un vameş era gata-gata să-i găsească banii lui Rică Răducanu, pe care îi ascunsese într-o gheată. “Stai!. Nu băga mâna. O să-mi poarte ghinion”, a strigat Rică, iar vameşul şi-a retras mâna, a mai aruncat o privire şi a plecat.

Şi cum vă descurcaţi fără bani?
La Campionatul Mondial din Mexic, 1970, ziarul Sportul a avut trei reprezentanţi: Ioan Chirilă, Eftimie Ionescu şi Bebe Firănescu. Au plecat pentru mai bine de o lună fără 1 dolar diurnă! Câtă mâncare să îţi iei la tine să te ţină o lună?

Bebe Firănescu cumpărase o grămadă de conserve de cârnăciori cu fasole boabe. Erau celebre pe vremuri. În Mexic, însă, surpriză. Mexicanii, ospitalieri, le-au asigurat masa. De conserve nu se mai atingea nimeni.

La un moment dat, Chirilă şi Eftimie au hotărât că n-are rost să mai care după ei conservele şi să le arunce. Şi atunci a scos Bebe Firănescu una grea: „Tovule, ce să fac dacă le-am plătit? Le mănânc!”.

„Ioan Chirilă a fost cel mai mare”

Ce ne puteţi spune despre Ioan Chirilă?
Aş poveşti pentru câteva zile! Ioan Chirilă a fost cel mai mare. Eu pe el îl pun primul. După aia las loc liber. Avea condei. Era inteligent, talent uriaş. Ştia fotbal. În plus, cânta la vioară, la pian, era băiat de şpriţ! Nu îi plăcea însă să ţină casetele tehnice, iar atunci când mergea la meciuri era un calvar să-l preiei pentru că aproape mereu uita de casetă. „Bagă tu”, îmi zicea. Şi băgam!

Aţi fost tentat să plecaţi de la Sportul?
Valentin Păunescu era la Sportul popular. A scris cronica celebrului meci Elveţia – România 7-1! S-a dus apoi la Scânteia. M-a chemat şi pe mine, dar am refuzat. Câştigam 100 de lei la leafă.

În schimb, la Scânteia aveai influenţă. Tremurau şi prim-secretarii pentru că toată lumea ştia că Ceauşescu citea Scânteia din scoarţă în scoarţă. Cu toate acestea, n-am vrut să las Sportul.

„Secretarii de partid aprobau tot”

De ce nu vă era teamă de nimeni?
Să vă spun un secret ca să înţelegeţi de ce nu mi-a fost frică înainte de 1989. Fratele meu, Vasile Alexe, era general colonel în armata română. Erau cinci generali colonei şi unul de armată pe vremea aia. Vasile era la un moment dat şeful Comandamentului de Apărare al ţării. În subordinea sa erau aviaţia, artileria antiaeriană, radiolocaţia şi, la un moment dat, chiar Taromul!

Cum erau conducătorii de cluburi înainte de 1989?
Mă uit acum şi nu îmi vine să cred. Patronii echipelor de azi au distrus fotbalul. Prostia lor şi nepriceperea lor fac rău fotbalului. Şi pe vremuri era greu de lucrat cu secretarii de partid, adevăraţi “patroni” ai cluburilor înainte de 1989. Secretarii de partid aprobau tot: prime, maşini, salarii, stagii de pregătire, cantonamente, transferuri.

Eram la un meci “U” Cluj – Steaua. În prima repriză, arbitrul le-a refuzat clujenilor un penalty. La pauză, primul secretar m-a invitat la el, la oficială. Era acolo şi Valentin Ceauşescu. M-a întrebat ce am văzut la faza respectivă. I-am răspuns că îmi va afla părerea a doua zi în ziar!

Cenzura comunistă

FC Bihor – Steaua. Au fost sau nu prelungiri?
Am scris cronica acelui meci devenit celebru, FC Bihor – Steaua. Arbitru era Gheorghe Constantin Vâlcea. A circulat legenda conform căreia meciul a fost prelungit până când a marcat Steaua. Eu vă spun că nu e nimic adevărat. Acelea au fost prelungirile.

Cum v-aţi descurcat cu cenzura anilor ’80?
Eram obligaţi, în ultimii ani, să dăm prioritate acţiunilor primului secretar general. Era o nebunie seara, atunci când ziarul era aproape gata şi ne trezeam cu un comunicat, o ştire de la Agerpres. Venea “minuta”, cum îi ziceam noi, şi totul se schimba. Trebuia să scoţi, să condensezi. Plecam şi la ora 6 dimineaţa din tipografie. Trebuia să fii deosebit de atent. Să nu greşeşti nimic, căci altfel erai ras.

Într-o seară, la câteva luni de la angajare, eram “cap limpede”, cum spun ziariştii. Trebuia să supravegehez tot, Să citesc tot ceea ce intra în ziar. Pagina era udă, corpul mic, se scria cu corp 6. N-am văzut pe una dintre pagini faptul că oraşul Kiev era scris greşit şi m-am ars rău: 20 la sută din salariu şi ridicarea dreptului de a mai semna în ziar pentru două luni!

Pe banca Braziliei

E adevărat că aţi stat pe banca Braziliei?
În 1968, am fost trimis la Varşovia şi Bratislava pentru a relata de la faţa locului meciurile amicale pe care trebuia să le dispute marea echipă a Braziliei, viitoarea campioană mondială. Meciuri cu Polonia şi Cehoslovacia. Întâmplarea a făcut ca de la Varşovia la Bratislava să călătoreasc în acelaşi avion cu naţionala Braziliei. Mai mult, am locuit în acelaşi hotel cu sudamericanii, am ajuns la stadion cu autocarul acestora şi am stat în timpul partidei pe banca de rezerve a Braziliei!

Presa de azi?
E caracterizată de superficialitate. Sunt ziarişti şi comentatori care nu cunosc reguli de bază. Se strigă ofsaid după o aruncare de la margine şi nu se ştie ce e ăla un presing.

În plus, se poate vedea din comentarii, se poate citi din articole, sunt multe prietenii: antrenor – ziarist, patron – ziarist, jucător – ziarist.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai ziariştilor e Mutu. E un fotbalist umflat. Mor când aud eterna placă: „S-a văzut că a lipsit Mutu”. Dar Mutu a fost pe teren la Belgrad. Comparaţi tehnica lui Mutu cu cea a lui Hagi sau a lui Dobrin. Păi se poate compara vreodată Mutu cu Hagi sau cu Dobrin?

CV

Constantin Alexe e primul ziarist care l-a intervievat pe Nicolae Dobrin, considerat cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor. Nea Titică are o listă impresionantă cu nume mari din fotbalul românesc şi mondial cu care a stat de vorbă: Ferenc Puskas, Iaşin, Mauro (căpitanul Braziliei din 1952, campioană mondială), Dobay, Bindea, Petchovschi, Ilie Oană, Bobby Robson, Ştefan Cârjan, Leonidas (goalgheterul CM din 1938), Angelo Niculescu, Juao Havelange.

“Făcusem interviul cu Iaşin. L-am scris, l-am predat, dar nu apărea. De multe ori intra în pagină, dar era scos în ultimul moment. Într-un final, am o discuţie cu Cornel Popescu, redactor şef la acea vreme, care mă întreabă: „Cine dracu’ mai e şi Iaşin ăsta?” I-am răspuns că e cel mai bun portar din lume!!, îşi aminteşte Alexe.

Cu ajutorul lui Titică Alexe, am trecut în revistă jurnaliştii care au funcţionat înainte de 1989. Ne cerem scuze pentru eventualele omisiuni.

    Constantin “Bebe” Firănescu (decedat) – redactor şef adjunct la Sportul – „Fotbal şi alte sporturi”
Marius Popescu (pensionar) – redactor şef adjunct – fotbal. „După 1990 n-a mai lucrat”
Constantin Macovei (pensionar) – secretar general de redacţie – „Gimnastică, pentatlon”
Eftimie Ionescu (decedat) – fotbal, tv
    Ioan Chirilă (decedat) – fotbal
Ion Cupen (scrie la Adevărul – a decedat între timp) – fotbal
Gheorghe “Gheghe” Nicolaescu (pensionar – fotbal) – „Arată ca dracu’, prieten cu Eugen Barbu. A copilărit în Groapa lui Barbu”
    Stelian Trandafirescu (pensionar) – fotbal
Gherghe Nertea (pensionar, a jucat la Steaua) – fotbal
Pavel Peană (decedat) – fotbal, fost arbitru şi comentator
Laurenţiu Dumitrescu (pensionar) – redactor şef – fotbal
   Petre Henţ (pensionar) – box
George Rotaru (pensionar)
   Valeriu Chiose (decedat) – şah – „Mare comentator de şah, jucător de categoria I-a, l-a bătut pe Troianescu, campion al României! Era doctor de meserie”
  Romeo Vilara (decedat) – atletism, „Era farmacist”
  Ticu Comarninski (decedat) – „Era jurist de meserie. Căsătorit cu Maria Alexandru, campioană mondială”
  Dumitru Calimachi – rugby. „Era absolvent de drept şi fiul prinţului Calimachi”
  Hristache Naum (decedat) – handbal, ciclism
    Paul Iovan (decedat) – handbal, schi – „Bărbatul Soniei Ivan, bronz la Melbourne la gimnastică”
    Traian Ioaniţescu (decedat) – popice, oină, ciclism. A lucrat de la 16 ani, curier mai întâi!

GARDA VECHE

    Maiorul Mircea Costea – „Era redactor şef la Sportul Popular în 1960, când m-am angajat. Avea condei ţiganu! Fusese trimis la Sportul de la Apărarea patriei”
    Vasile Grădinaru – redactor şef adjunct. „Fost împiegat de mişcare. A plecat într-o deplasare în Indonezia, cu Petrolul. Eu trebuia să merg. Atunci am auzit celebra frază: Fiecare, când îi vine rândul!”
    Dan Gârleşteanu (decedat) – rugby, lupte
    Octavian Gânhu (decedat) – „A fost primul secretar de redacţie”
    Elena Mateescu – „Călărea redacţia!”
    Radu Urziceanu (decedat) – fotbal, canotaj, comentator
    Mircea M. Ionescu – fotbal – „A fugit în America. S-a întors după Revoluţie”

ALTE ZIARE

   România Liberă: Marius Georgescu (decedat între timp), Ion Bocioacă
    Scânteia tineretului: Vasile Căbulea (decedat), Horia Alexandrescu
    Săptămâna: Eugen Barbu (decedat), Cornelui Vadim Tudor, Dan Claudiu Tănăsescu (colaboratori)
    Steagul roşu (Ilfov): Petre Cristea („Om din anturajul lui Eugen Barbu”)
    Informaţia Bucureştiului: Aurel Neagu, Dan Porumbacu („Ăsta era cu eşaloanele inferioare”)
    Munca: Cristian Mantu (decedat), Gheorghe Cioranu
    Scânteia: Ion Dumitriu, Valeriu Mironescu (decedat), Valentin Păunescu (decedat)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *