“Plouă, plouă, Benfica dă două”, strig, împreună cu Sorin Breazu, de sub fereastra “oficialei” stadionului “Rocar”, acolo unde se află sediul Fan Clubului Benfica Lisabona din România. Şeful Fan Clubului, Ionel Preda, adică, Johhny, prietenul meu, ne face cu mâna şi ne răspunde: “Haideţi, berbecuţul e gata”.
Suntem uzi până la piele. Pentru că a plecat de acasă doar în cămaşă, uitând să consulte prognoza meteo, Sorin a beneficiat pe drumul ce leagă Piaţa Sudului de stadionul “Rocar”, de geaca mea de “foiţă de ceapă” marca “Errea”, culmea, primită acum 14 ani pe vremea când eram ofiţer de presă la AS Rocar Bucureşti! Ce vremuri!
Invitaţii la marea finală din Cartierul Berceni primesc tricouri curate, de culoare roşie, cu însemnele Benficăi. Pentru că tricourile nu ajung totuşi pentru toţi, doi întârziaţi primesc tricouri în pătrăţele alb-roşii. Sunt ale naţionalei de fotbal a Croaţiei! “Merge, tată, merge”, îi încurajează Johhny. Trebuie să arătăm bine, pentru că la eveniment vine şi o echipă de filmare de la Dolce Sport, una dintre multele televiziuni care transmit meciul de la Torino.
Se mănâncă berbecuţ la ceaun. Animalul a fost sacrificat chiar în ziua finalei, undeva lângă Bucureşti, atât pentru a îmbelşuga masa, cât şi pentru a rupe blestemul lui Béla Guttmann, despre care cei mai mulţi dintre “fanii” Benficăi află abia acum, în timp ce rod coastele bietului animal preparat după o reţetă machedonească.
Sala se umple. Cred că suntem vreo 30 de suflete, toate alături de echipa blestemată de Béla Guttmann. “Tati, eu cred că în noaptea asta blestemul se va rupe”, zice Johnny. “Aşa e, aşa e”, “aprobă pozitiv” fanii, pentru care masa e mai importantă decât meciul de la Torino.
Se bea bere la greu, vin şi ţuică. Se sparg seminţe de floarea soarelui, ce pana mea, doar e meci. Un butoi de bere îşi dă obştescul sfârşit până să înceapă finala Europa League. Sete mare printre fanii Benficăi din Cartierul Berceni! Vine şi echipa de la Dolce Sport. Se filmează. În sală se fac valuri, se scandează. Mulţi dintre cei prezenţi au fost şi anul trecut, la finala cu Chelsea, pierdută, fireşte, ca toate celelelalte finale din ultimii 50 de ani disputate de lusitani. Şi atunci s-a filmat la Stadionul “Rocar”!
Johhny scoate dintr-un buzunar legitimaţia sa de “soccios”. E membru cotizant al Benficăi de ani buni. Se făleşte cu acest lucru şi, sincer, îl invidiez.
Băieţii lui Jorge Jesus ies la încălzire. Vedem echipa de start. “Nu joacă Óscar Cardozo. Nici portarul Artur”, îi zic lui Sorin. În locul lui Artur e un băiat din Slovenia, Jan Oblak. Unul dintre fanii bercenari, pentru care Slovenia e tot aia cu Cehia, zice că Oblak e văr cu Petr Cech, de la Chelsea. Nu-l contrazic, nu e frumos.
Începe meciul! Sala erupe! Se fac valuri, încurajările sunt în portugheză. Johhny a avut grijă de asta. Printre noi sunt şi doi brazilieni, doi jucători pe care un impresar i i-a trimis lui Johhny. Unul dintre ei, Mateus, de 19 ani, e de aproape un an în România. Joacă la Comprestgim, echipă ce îşi desfăşoară activitatea pe Stadionul “Rocar”. E un tip simpatic şi de treabă. Le are chiar şi cu mingea. “Am făcut junioratul la Sporting Lisabona”, se laudă Mateus.
Unul dintre fanii Benficăi se ridică la fiecare atac al Sevillei şi îşi pune mâinile în cap la ratările elevilor lui Unai Emery. “Uite-l şi pe ăla! Băăăă, tu ştii care-s ăia de la Benfica? Ăia în roşu! Ce bou…”, reacţionează unul dintre meseni, după care îşi reia discuţia despre şaormăriile din zonă pe care a demarat-o împreună cu un tovarăş încă din minutul 1 al meciului.
Johhny se perpeleşte pe scaun. Benfica are iniţiativa. Sârbul Miralem Suleymani iese rupt de fundaşii Sevillei. Arbitrul neamţ Felix Brych nu îi acordă Benficăi două penalty-uri clare ca lumina zilei. Johnny e alb la faţă.
Un fan observă şi îşi arată solidaritatea cu şeful Fan Clubului. “Nu se poaaate… Nu se poaaaate aşa ceva… Suntem blestemaţi”, urlă el şi, uitând de cele două prezenţe feminine din sală, fetiţa unuia dintre fani şi reporteriţa de la Dolce, scapă un sincer “Băga-mi-aş p… la”, după care se prăbuşeşte pe scaun.
Repriza a doua! Benfica atacă. Golul parcă pluteşte în aer. În plin ofensivă a “vulturilor”, unul dintre cei prezenţi strigă la Sorin: “Tată, pune capacul peste ceaunul ăla că se răceşte berbecuţul”. Sorin nu înţelege nimic, e concentrat la joc, dar subconştientul lucrează! Îl ascultă mecanic!
Nu pot trece nepăsător peste fază şi mă prăbuşesc sub masă râzând în hohote!
Se termină berea… “Tati, ăsta e adevăratul blestem al lui Béla Guttmann”, îi şoptesc trist lui Sorin. Continuăm cu vin, ţuica e nasoală. Nici apă minerală nu mai e. “Morţii mă-tii, nea Béla”.
Se termină şi prelungirile. Vin loviturile de departajare. Şi bate Sevilla! Afară plouă, Benfica a dat într-adevăr două. Dar a luat patru… La loteria aia a loviturilor de la 11 metri.
Johnny dă interviu la Dolce. E mai supărat decât Luís Filipe Vieira, preşedintele Benficăi. Fanii “lusitani” din Berceni se risipesc prin cartier. Rămân, din solidaritate cu prietenul Johhny. Sala, goală acum, arată ca peluza stadionului din Torino în care au stat fanii portughezi. Mai rău chiar.
Nici măcar nu mai comentăm partida. “Bă, nene, asta e echipă blestemată”, repetă la nesfârşit un fan rătăcit, afectat de înfrângerea Benficăi.
Îmi iau la revedere de la Johnny, nu înainte de a achiziţiona un kilogram de brânză de oaie, cântărit la ochi, de la omul care ne-a adus şi berbecuţul.
O pornesc prin ploaie cu Sorin. Şi povestim până acasă despre Béla Guttmann şi despre blestemul său. “Chiar aşa să fie, tati? Sau e mai degrabă neputinţă, amestecată cu prostie şi ghinion?”, îi zic lui Sorin. “Tati, naiba ştie”, vine şi răspunsul.