Dac-aș fi pentr-o zi Patriarh!


Biserica Ortodoxă Română nu mai stârnește demult emoție în rândul populației active de la noi. Doar bătrânii, săracii cu duhul și îmbogățiții post-revoluționari îi mai ascultă pe mai marii Bisericii Ortodoxe Române. Sau se fac că-i ascultă.
Asta nu înseamnă că românii și-au pierdut credința în Dumnezeu. Să nu confundăm credința cu cei care au reușit să compromită Biserica, cu preoții securiști și cerșetori.

Am mulți prieteni care în aceste zile au spart embargoul impus de autorități și s-au rugat în fața altarului de Florii sau au trecut în această dimineață pe sub masă.

Alții, inventând motive aiurea în declarația pe propria răspundere, au dat fuga la câte o mănăstire sau la vreun un schit, acolo unde credința e încă vie, acolo unde oamenii chiar cred în Dumnezeu.

Unii și-au sunat preoții la care mergeau din când în când și au stat pur și simplu de vorbă.

Alții, nu mai puțin credincioși, au stat acasă, nu neapărat pentru că au vrut să respecte „indicațiilii prețioase” ale Preafericiților Vela și Daniel, ci pentru că așa au crezut ei de cuviință. Pentru că „unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor”, așa cum scrie în Matei 18:20. Știu, unii contestă ceea ce am citat mai sus, dar pentru că Biblia este interpretabilă, dați-mi voie să iau de bun ceea ce înțeleg atâta vreme cât rămân un bun creștin.

Da, sunt un bun creștin. Cel puțin așa mă consider. Chiar dacă nu țin rânduiala bisericească zilnică. Nici măcar pe cea sezonieră. Dar o țin pe cea mai importantă, încerc să fiu un om bun și cred în ceva, în ceva ce poate fi și Dumnezeu pe care îl știm cu toții. Chiar dacă nu mă bat cu pumnul în piept atunci când fac o faptă bună, atunci când mă rog. Și, să știți, nu țin aproape niciodată post. Au fost vremuri în care nu aveam ce pune pe masă, iar bunul Dumnezeu a văzut toate acestea.

Și, apropos de post, voi cita de această dată din Marcu 7, 14-24: „Și chemând iarăşi mulţimea la El, le zicea: Ascultați-Mă toți și înțelegeți: Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă. De are cineva urechi de auzit să audă. Şi când a intrat în casă de la mulţime, L-au întrebat ucenicii despre această pildă. Şi El le-a zis: Așadar și voi sunteți nepricepuți? Nu înțelegeți, oare, că tot ce intră în om, din afară, nu poate să-l spurce? Că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate. Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om. Și ridicându-Se de acolo, S-a dus în hotarele Tirului și ale Sidonului și, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu știe, dar n-a putut să rămână tăinuit”.

Să fim sinceri, pe cei mai mulți dintre noi ne apucă dorul de Dumnezeu doar atunci când pățim un necaz, atunci când avem de trecut un obstacol (angajare, examen, însurătoare, pariuri, zbor cu avionul, etc) și de Sărbători. De Sărbători pentru că avem liber. În rest… Dumnezeu cu mila!

Merg aproape săptămânal la cimitir la Ploiești, la părinții mei, la sora mea cea mică, dar și la alții. Merg periodic în Cimitirul Bellu și mă închin la mormintele unor oameni care mi-au influențat viața. Văd morminte neîngrijite și mă întreb de fiecare dată: Oamenii aceștia nu mai au pe nimeni? Oare fetele mele vor veni vreodată la mormântul meu? Îmi vor face o pomană?
Cu siguranță, vremurile se schimbă. Oamenii se îndepărtează cu fiecare generație îngropată de obiceiurile cărate în spinare veacuri la rând de înaintașii noștri.

Fetele mele, respectând matematica, sunt jumătate catolice, jumătate ortodoxe. Au copilărit prin bisericile ortodoxe din Sectorul 3 al Bucureștiului, acolo unde mergeam în fiecare duminică. Ce fericite erau când în drumul lor de la altar la ieșire aveau brațele pline de covrigi, napolitane, chifle, câte un leuț. Le-am plimbat, fără să le obosesc însă, pe la câteva dintre cele mai importante mănăstiri din Moldova: Neamț, Sihăstria, Secu, Agapia, Văratec, la bisericile din Iași. Au fost de nenumărate ori la Șumuleu Ciuc și la alte biserici catolice. Le-am făcut cadou atunci când erau mici o Biblie ilustrată din care le citeam în fiecare seară. Le-am povestit despre faptul că luptătorii anti-comuniști, din închisori și din munți, și cei care au supraviețuit și cei care au murit chinuiți și umiliți aveau ca singură credință credința în Dumnezeu. Asta i-a întărit, asta i-a făcut să reziste sau să plece pe lumea cealaltă împăcați.

La 16 ani, fetele mele sunt debusolate. Nu mai cred în Dumnezeu. Sau nu mai au curajul să creadă în Dumnezeu. De ce? În primul din cauza profesorilor de religie din școli. Din cauza societății. Din cauza celor care în numele religiei își permit să încalce orice regulă de bunsimț.

Am dat exemplul fetelor mele așa cum mă dau pe mine de fiecare dată când vreau să argumentez ceva. Mi se pare cel mai fair play.

Ne pregătim de Paști, de cea mai mare sărbătoare a Creștinătății.

Biserica Ortodoxă Română a ratat în aceste zile poate cea mai importantă oportunitate postdecembristă de a câștiga capital, de a se apropia de români, de oameni. Atenție, nu de credincioși, pentru că aceștia vor fi tot timpul lângă Biserică. Cei mai mulți sunt sărmani. Aceștia nu își pot explica eșecurile sau blestemele ce au căzut pe capul lor altfel decât prin intervenția sau pasivitatea Divinității. Sunt apoi oamenii care au avut o educație creștină. Pentru că trebuie să admitem faptul că Biserica Ortodoxă Română nu are doar bile negre. Ne place nouă să credem asta. Biserica Ortodoxă Română a fost cea care a luat locul statulului în multe momente ale existenței acestui popor. Biserica a oferit educație, a oferit un pat de spital, a oferit ajutor celor năpăstuiți, a dăruit bunătate, liniște, pace.

Deși au trecut mai bine de trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989, nu putem uita faptul că instaurarea în România a regimului comunist a însemnat cea mai mare tragedie din istoria ortodoxismului în România. Mii de preoți au murit în pușcăriile comuniste, fiind înlocuiți cu oameni fideli noii orânduiri. Ceea ce s-a petrecut cu Biserica Română în timpul comunismului și după 1989 s-a întâmplat cu România.

Era să uit de credincioșii de ocazie, cei care cred că averile dobândite fără muncă, privilegiile de care s-au bucurat înainte de 1989, dar mai ales după Revoluție, sunt dar de la Dumnezeu. Din averea agonisită prin furt sau șmecherie dau ceva firimituri bisericilor, dau de pomană puturoșilor și neciopliților, încercând să-și asigure un loc bun pe lumea cealaltă chiar dacă nu cred cu adevărat în existența acesteia.

Dac-aș fi fost pentr-o zi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române aș spune atât: „Români, ne confruntăm cu o situație bizară, de neînțeles, pe care nu o putem gestiona. O gestionează politicul, pentru că asta e viața, acestea sunt vremurile. Ne pregătim pentru Sărbătorile Pascale. Stați acasă, adică nu veniți la Biserică. Stăm toți acasă nu pentru că ascultăm de ordinele unora cărora nu le pasă de această țară, nu le pasă de credință decât atunci când religia e ceva personal pentru ei. Stăm acasă pentru că nu înțelegem cu adevărat aceste vremuri. Stăm acasă ca să nu ne reproșăm mai târziu că nu am făcut tot ceea ce a depins de noi. Că aceste vremuri reprezintă o păcăleală sau nu, nu avem de unde să știm. Vom afla. Sau poate nu. Fiți Oameni, dragi credincioși. Încercați să fiți mai buni. Nu mai asculțați fariseii și diavolii care au pus stăpânire pe principalele mijloace de informare. Ascultați-i pe cei pe care nu i-ați ascultat până acum, pe cei prigoniți, pe cei care au trăit până acum în modestie și credință. Uitați de lăcomia care ne-a împins pe marginea prăpastiei. Respectați pământul din care ne tragem toți. Respectați-vă înaintașii și învățații neamului!

Paște Fericit, tati!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *