Am predat fetele acum câteva ore. Doamnei Anişoara, fireşte. “Că aşa-i în tenis”, vorba lui Toma Caragiu!
Apoi am luat-o haihui prin Centrul Vechi, doar-doar voi întâlni vreun cunoscut, cu care să beau o bere de ziua fetelor.
Nimic, deşi Lipscaniul şi împrejurimile gemeau de lume. Am sunat vreo doi amici, dar nu m-am lipit. Unul mi-a dat cu “reject”, un al doilea n-a răspuns pur şi simplu.
În drum spre casă, m-am oprit la “Megaimajul” de la Unirii, de unde am luat o bere Ciuc. După cum se poate constata, nu mă pot lepăda încă de Ciuc!
La coadă, la casă, două fete, una vizibil minoră, o alta posibil majoră, voiau să treacă peste graniţa magazinului o sticlă de “Galbenă de Odobeşti” şi un pachet de tutun.
Casieriţa le-a mirosit şi le-a zis: “Fetelor, îmi pare rău, dar nu puteţi cumpăra. Tu, asta cu cercei în nas, arăţi de 18, dar dacă n-ai buletinul la tine… Nasol”.
Mi-au plăcut atât atitudinea angajatei, cât şi purtarea fetelor, astfel încât, făcând uz de statutul meu de major, m-am decis să mă implic şi să rezolv într-un mod amiabil conflictul de interese.
Adică “Megaimajul” să bage ceva bani în casă, iar cele două fete să mă pomenească atunci când vor degusta “Galbena de Odobeşti” şi vor pufăi din ţigară.
Cu Ciuc-ul în rucsac am pornit-o spre Metrou. Cât e de la “Megaimajul” de la subsol şi până la Staţia “Unirii 2”? O nimica toată. Pe traseu însă am asistat la o discuţie terifiantă între doi soţi, un el şi o ea (fac această precizare pentru că încă e necesară!). Tineri.
Nemulţumită, n-am înţeles totuşi de ce, ea îi zice lui: “Să ştii că m-am săturat. Şi să ştii că relaţia noastră nu duce nicăieri. Mă gândesc chiar la divorţ, iar momentul ăsta cred că e cel mai nimerit”.
El, săracul, nu zicea nimic. Cei doi mergeau în spatele meu, astfel încât nu îi vedeam. Dar îi auzeam. Mă decid să mă întorc, aşa, ca să le admir mutrele.
Mă opresc în capătul scărilor ce duc la Metrou. Cei doi trec pe lângă mine. Oameni normali, dar tineri. Acest ultim amănunt e îngrijorător.
Altădată am văzut o pereche, tot de tineri, care se certa violent pe un tortuar, undeva pe “Ştirbei Vodă”.
Odată, chiar pe peronul de la “Universitate” am asistat la o scenă penibilă. Doi tineri, un ea şi un el, post-ceartă, nu îşi mai vorbeau. Nici măcar nu mai stăteau unul lângă altul. Ţineau o distanţă de vreo 4-5 metri. I-am urmărit preţ de câteva staţii de metrou. Au coborât la un moment dat. La aceeaşi staţie, păstrând distanţa. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat.
În Mexicul meu drag, certurile dintre soţi erau adeseori arbitrate de rudele mai în vârstă. Şi, de fiecare dată, se încheiau cu happy-end. În Mexicul meu drag oamenii înţeleg parcă mai mult importanţa familiei.
În sfârşit! Cobor în staţia de Metrou. Aştept în linişte trenul de “IMGB”. Sunt trezit din amorţeală de o doamnă care trece pe lângă mine ţinând în braţe două cutii cu pizza (adică două pizze!) şi, peste ele, un “plic” uriaş, frumos colorat, asemănător unui calendar mare de perete, pe care scrie “New Zealand”!
Pe “plic” sunt fel de fel de poze cu peisaje din insula de Nord a Noii Zeelande. Întind gâtul ca să văd mai bine.
Mă ţin după femeie, care am impresia că se prinde că o filez şi întoarce “plicul” pe cealaltă parte. Mai frumoasă.
Îmi iau inima-n dinţi şi îi zic, cu riscul de a-mi lua o pizza peste faţă;
“Mă scuzaţi că îndrăznesc. Nu vă supăraţi, ce aveţi în plic? Ştiţi, eu am fost acolo, în Noua Zeelandă”, după care tac.
Dacă doamna ar fi avut un calendar cu imagini de pe Lună, iar eu i-aş fi spus “ştiţi, eu am fost acolo, sus, pe Lună”, reacţia ar fi fost aceeaşi.
Îşi învinge totuşi surprinderea şi zâmbeşte. Îmi spune că-s doar nişte poze, cumpărate de undeva de lângă Muzeu de Istorie al Bucureştiului. “Un chilipir, 10 lei, şi sunt extraordinare”, îmi dezvăluie ea.
“Ştiu”, îi răspund. Şi îi arăt că acolo sau acolo am fost şi eu, acum patru ani. Îi mai spun că am acasă aproape 3.000 de poze cu peisaje din Noua Zeelandă şi că am ţinut incusiv un Jurnal de Călătorie pe blog.
Mergem împreună până la “Pieptănari”, după care ne despărţim. Sper că n-am speriat-o prea tare.
De jumătate de oră stau pe prispa casei şi trag fără chef din Ciucul achiziţionat de la “Megaimajul” de la Unirii.
Îmi e dor deja de fete. Dar, asta e! Am o discuţie imaginară cu ele, aşa cum am uneori. Am inclusiv cu doamna Anişoara. În discuţiile astea imaginare nu ne certăm.
Oricum, mi-am propus ca până la sfârşitul vieţii să nu mă mai sfădesc cu nimeni, dar cu nimeni. Şi am reuşit în ultimii ani.
Uneori stau şi mă trezesc dialogând cu mine însumi, tot aşa imaginar, şi mă întreb: “De ce naiba se ceartă oamenii?”.