casuta

Despre bunici și copilărie

Citesc în fiecare dimineață, conform obiceiului, știri. Firește, cele mai multe, de sport. Adesea însă parcurg „feisbucul” și blogurile, Doamne câte sunt (!), să văd ce mai scriu oamenii, să iau pulsul emoțiilor celor din jurul meu, reali ori virtuali. Dau peste  „blogări” consacrați, dar și peste „năuneimuri”, unele foarte talentate. Primesc uneori mesaje, care sunt veritabile texte, despre diverse trăiri. Le citesc și, după lectură, îi sfătuiesc pe oameni să-și facă un blog, că e păcat. Nu toți avem forța sau privilegiul pentru a scrie o carte, am mai vorbit despre asta, dar un blog e în regulă. Un blog de amator, ca al meu, nu de profesionist. Alea, profesionistele adică, cele mai multe dintre ele, sunt construite pentru a face bani, pentru a manipula, pentru dezinforma, în toate domeniile, de la sport la politică, via economie, IT, etc, etc, etc.
Citesc adesea textele scrise de foștii mei colegi din presa scrisă. Unii scriu foarte bine. E o plăcere să le „răsfoiești” gândurile. Demult am zis că pe blogul ăsta al meu am să dau copy/paste unor texte publice scrise pe facebook. Am să încep astăzi cu doi foști colegi de la Evenimentul zilei, Simona și Sorin. Adică d-na Simona Adela Stupar și d-l Sorin Breazu, două persoane care îmi sunt foarte dragi. Adică dragă și drag! Simona și Sorin nu au bloguri, așa că le fac loc, aici, lângă mine, așa cum le-am făcut loc și în viața mea.
Nu le-am cerut permisiunea, pentru că cele publicate de ei sunt … publice! Sper să nu mă cheme totuși la tribunal, că nu mă duc. Din principiu!
Doamnele au prioritate!

Despre bunici și copilărie (titlul îmi aparține)

De Simona Adela Stupar

Poate ieșim de mai multe ori din copilărie. Poate ne „maturizăm” brusc de mai multe ori în viață…După părerea mea, una dintre aceste dăți e atunci când ne pierdem bunicii…Simțim că se rupe ceva în suflet și că o parte frumoasă a vieții noastre s-a încheiat.

Mi-am pierdut unica bunică pe care o mai aveam,în urmă cu șase săptămâni. A fost foarte dureros, încă este…Nici nu pot să descriu ce simt. Nu am forța necesară să aștern „pe hârtie”, doar că simt că merită să amintesc undeva, într-un colț al lumii, că bunica nu mai este. Așa cum scriam, acum doi ani, cu bucurie, tot aici, că e ziua ei de naștere.

Urma să împlinească 90 de ani. Dar nici nu contează câți ani a avut, asta nu face cu nimic mai puțin dureroasă despărțirea. Încă nu-mi vine să cred că nu mai e. Încă mi-o închipui acolo, acasă la ea, la țară, așteptându-ne să mergem în vizită, bucurându-se că am venit, ieșindu-ne în cale. Acum, când am fost, casa era goală, mult prea goală, și încă nu pot să realizez cu adevărat că bunica nu va mai fi niciodată acolo. E adevărat, evident, că va rămâne în sufletele noastre pentru totdeauna. Mi se pare însă foarte trist și dureros că nu mai e fizic alături de noi.

Avea un dar aparte de a fi „bunică” în adevăratul sens al cuvântului. Avea o vorbă bună pentru fiecare, avea ușa deschisă pentru toți, nu-mi amintesc să o fi auzind certându-se cu cineva, nu știu să fi vorbit de rău pe cineva. Voia mereu să ajute, să dăruiască, să ne facă fericiți. Știa foarte multe lucruri și oricând era o plăcere să stăm de vorbă cu ea. Deși avea deja o vârstă…și locuia într-un sat, mă uimea, de fiecare dată când ne vedeam, cu faptul că era la curent cu ceea ce se întâmplă în lume, în țară, în viața politică, economică, asculta știrile la radio în fiecare dimineață și în fiecare seară. Cunoștea mai bine decât mine, uneori, evenimente, personaje, fapte, întâmplări, și cu toate astea nu vorbea cu patimă despre un partid sau altul, dimpotrivă, îi plăcea să ne întrebe, să ne ceară părerea.

Mă uimea cu memoria ei extraordinară, absolut remarcabilă – știa noutăți despre toți din sat, cine mai trăiește, cine nu, unde s-au mutat, ce le mai fac copiii, nepoții, prietenii mei din vacanțele la țară, pe unde sunt, cu cine s-au căsătorit, etc – și multe povești și povestiri din tinerețea ei, din copilăria mea. Cum de nu le-a uitat? Cu siguranță, nu i-am moștenit ținerea de minte!

Înțelepciunea și bunătatea, aceste două calități mi-ar plăcea să le moștenesc. Și să le transmit mai departe. Blândețea, răbdarea, dragostea de frumos. Sunt norocoasă, recunosc, că am avut o astfel de bunică. Și faptul că am avut o copilărie fericită i se datorează, cel puțin parțial. Vacanțele de vară sau de iarnă, petrecute la țară, mi-au înseninat viața. Pentru mine, bunicii din partea mamei (pe cei din partea tatălui i-am cunoscut mai puțin) au fost ca al doilea cuplu de părinți. M-au răsfățat, m-au iubit și aveau un mod natural de a mă face să mă simt bine acolo, fără griji, fără supărări, așa cum ar trebui să se simtă orice copil, alintat, la bunici. Mi-ar plăcea să trăiesc să fiu bunică, doar ca să pot iubi și alinta nepoții nemăsurat. Când ești părinte, ai alte responsabilități, de educație, de autoritate, ai griji, nevoi, sarcini, obligații, să fii mai strict, să nu ți se urce copilul în cap…toate astea dispar când ești bunic, atunci nu trebuie decât să oferi dragoste și multă atenție, de restul se ocupă părinții! Ești liber să îmbrățișezi fără reproșuri, să fii permisiv cu ora de culcare, să încurajezi, să feliciți fără să critici, și poți repeta la nesfârșit aceleași povești cu Prâslea cel voinic și merele de aur….:)

N-o să uit niciodată clipele vesele petrecute la bunici, de când aveam 1 an până târziu, în adolescență, și mai apoi clipele furate, câteva ore, câteva zile, când mai ajungeam pe-acolo. Sunt norocoasă, știu, că am avut-o alături atâția ani și sunt fericită că fetele mele au cunoscut-o și s-au bucurat, la rândul lor, de raiul din curtea și grădina străbunicii lor, de îmbrățișările ei calde și de vorbele bune. Și-au făcut prieteni acolo, printre copiii din vecini, și mergeau mereu cu bucurie, nu se plictiseau niciodată și vor păstra mereu în suflet experiența asta, cu totul și cu totul aparte în viața lor.

Mi se pare trist acum satul…foarte multe case au rămas pustii, tot la a treia curte mai locuiește cineva – cei bătrâni s-au dus, copiii lor sunt la oraș, iar nepoții și strănepoții au fugit la muncă în străinătate. Dar îmi amintesc cu drag de vremea când satul era plin, când fremăta de viață, când mergeam cu bunicii la „câmp”, la cules, când încărcam fânul în căruța trasă de carul cu boi…Când erau multe de făcut în curte, când creșteau multe animale, când zilele erau lungi și nopțile scurte, pentru că stăteam mult de vorbă și a doua zi o luam de la capăt. Îmi amintesc de noi, copiii, cât de mult râdeam, ne jucam, alergam, ne dădeam cu sania, ne dădeam în leagăn, ne plimbam și niciodată, dar absolut niciodată nu oboseam.

Bunica a avut grijă de bunicul meu, ani de zile, când el era la pat, bolnav, și nu s-a plâns. A trăit singură 14 ani și nu s-a plâns. Nu voia să vină să stea cu noi, la oraș – abia rezista la bloc câteva zile, și i se făcea dor, voia acasă, acolo se simțea în largul ei, indiferent cât de lipsită de confortul cu care noi suntem obișnuiți este viața la țară, ea abia acolo putea respira.

Probabil aș putea să scriu o carte despre copilărie, la fel ca oricare dintre noi, am un sac plin de amintiri. Și poate o să le scriu, cândva, să rămână pe computerul meu un folder-mărturie pentru copiii mei, cu multe „povești nemuritoare”. Bunica a avut trei copii, șase nepoți, opt strănepoți, și toți cei care am cunoscut-o ne vom aminti cu drag de ea. Am vrut să ne adunăm cu toții, în februarie, când împlinea o vârstă frumoasă, să o sărbătorim împreună, dar n-am mai apucat…pentru că i-a sosit ceasul. Nu se plângea niciodată, a fost un om extrem de puternic, care a lucrat până în ultima clipă, în gospodărie, în grădină, nu s-a dat bătută deloc. Abia în ultimul an, când o întrebam cum se mai simte, răspundea simplu „bine, așa, cum se poate, ca bătrânii”… abia la final ne-a spus că „o dor toate”. Simțea că se apropie sfârșitul și voia să o ducem acasă de la spital. N-am mai apucat.

Dragă buni Ana, ne e foarte dor de tine, încă nu-mi vine să cred că ai plecat, de multe ori vreau să te sun, să văd ce mai faci, iar când văd fotografii cu tine, cu noi, mă întristez. :( Știu, însă, că ai avut o viață lungă și frumoasă, cu bune și cu rele, cu bucurii și necazuri, cu împliniri, dar și cu greutăți, și n-aș vrea să schimb nimic din ceea ce am trăit împreună, cu excepția finalului. Dacă aș putea, aș da timpul înapoi cu mulți, foarte mulți ani, dar pentru că nu pot, și știu că ne veghezi de sus, te sărut și sper să te odihnești în pace!

  • Explicație foto: Căsuța de la Valea Drăganului în care am petrecut trecerea dintre ani! 2016 – 2017!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *