Despre copii şi oameni mari. Sau invers

Nu vreau să fiu patetic. O spun din start. Sunt doar realist. Viaţa m-a învăţat să fiu realist. Mai realist decât mi-aş fi închipuit chiar şi până acum câţiva ani. Am intrat pe blog cu gânduri mari, aşa cum se întâmplă de obicei. Şi tot ca de obicei, scriu altceva. Poate şi de aceea titlul uneori contrastează cu ceea ce e în text. Azi le-am revăzut pe fete. După zece zile. E greu fără ele. Timp de mai bine de opt ani, eu şi fetele mele am avut o relaţie specială. Aş vrea să cred că nu s-a schimbat nimic, dar ştiu că nu mai e ce a fost. Vorbesc cu fetele mele încă dinainte ca ele să se nască. Stăteam la taclale, ele în burta mamei lor, eu afară, minute în şir. Eram sigur că mă aud şi că, uneori, chiar mă înţeleg. Ştiu, e o nebunie, dar lăsaţi-mă să cred asta! Ţin minte cât m-am rugat de ele să stea cuminţi acolo, să nu se grăbească să iasă, când doamnei Anişoara i s-a rupt apa la Eforie Sud şi “goneam” cu peste 60 de kilometri spre Bucureşti în Oltcit-ul nostru (atât ne permiteam atunci, dar nu conta). Şi fetele m-au ascultat şi au aşteptat să ajungă la Bucureşti, unde Cipic le-a adus pe lumea asta, nu însă fără emoţii.

Am fost alături de ele atât cât mi-a permis programul de lucru. În condiţiile actuale, mulţumesc bunului Dumnezeu, destul zic eu. Mă uit la ele şi nu-mi pot crede ochilor că “şoriceii” ăia care cântăreau două kilograme când i-am adus acasă sunt acum domnişoare. Câte nopţi n-am stat lângă ele şi doar le-am privit, aşa, de drag… Am jurat, nu cu multă vreme în urmă, că nimeni şi nimic nu mă va despărţi de ele. Aiurea… Jurămintele se fac pentru a fi încălcate. Asta e viaţa. Problema gravă e atunci când trebuie să dai explicaţii pentru promisiunile pe care nu ai fost în stare să le ţii. Şi asta în faţa unor copii.

Nu sunt cel mai bun tată din lume. Parcă am mai spus asta. Scuze pentru repetiţie. Dar măcar m-am străduit să fiu. Fetele lui tata, care acum sunt premiante, spun că sunt cel mai bun. O spun cu atâta sinceritate încât şi mie îmi vine să cred asta. Relaţia pe care o avem, cea dintre mine şi fete, nu le ajută însă cu nimic. Din contră, le face să sufere enorm. Pentru a doua oară în ultima lună, astă-seară am avut o discuţie incredibilă cu Alexandra, care mi-a pus nişte întrebări la care n-am putut răspunde. În plus, Alexandra mi-a arătat că până şi un copil de 8 ani poate avea deja o filozofie de viaţă. Cu principii pe care noi, ăştia mari, adulţii cum ne place să ne spunem, le-am uitat. Sau poate că nu le-am avut vreodată. Iar într-o discuţie de genul ăsta, dacă îţi respecţi partenerul de dialog, fie el şi un copil de 8 ani, păleşti, te faci mic, mic de tot şi te rogi ca pământul să se deschidă şi să te înghită.

Mi-am adus aminte. Despre divorţuri şi despre urmările acestor acţiuni ce aparţin în exclusivitate adulţilor am vrut să scriu în seara asta. Şi am mai vrut să scriu despre victimele confruntărilor dintre cei mari, adulţii adică, şi efectele devastatoare ale acestor războaie fără rost. Victimele sunt copiii. Ce vină au ei? Nici una. Sau au ei una. Vorba Alexandrei, că s-au născut. “Tati, mai bine rămâneam viermişor acolo şi nu mai ieşeam pe lumea asta care e atât de nedreaptă”. Asta mi-a zis Alexandra. Şi, jur, nu bag în ele. Şi mi-a mai zis… Multe mi-a mai zis. Astfel de discuţii sunt adevărate lecţii de viaţă. Pentru noi, adulţii, nu pentru copii. Dar asta numai dacă ai urechi ca să auzi, minte ca să reflectezi şi inimă ca să te îndoieşti de acţiunile tale.

Gata, mă opresc. Nu mai vreau să scriu despre ce am vorbit în seara asta cu Alexandra. A fost o discuţie privată. Aşa mi-a zis înainte de a sta de vorbă.