Despre fumat

Nu mai ştiu când am fumat pentru prima oară cu adevărat. Îmi amintesc totuşi de câteva fumuri trase la Boldeşti, cu mătuşile Elvira şi Sanda. Fiind mai mari, mai mari decât mine şi fratele meu, ele aveau voie să fumeze! Tot cu ele fumam tulpini de mărar, uscate, luate din grădină. Aveau un gust de doi lei!

Mi-am amintit de începuturile mele ca fumător în seara asta, pe stradă, când mi-a venit în nas un fum de la doi adolescenţi ce făceau poştă o ţigară.

Scormonind în memorie, cred totuşi că debutul meu ca fumător s-a petrecut la un Revelion acasă la Ploieşti, pe Găgeni 88, unde petreceam alături de băieţii şi cele câteva fete, foarte puţine la număr, din bloc. Am coborât pentru câteva minute în pivniţa blocului, locul unde ne ascundeam când jucam de-a v-aţi ascunselea sau, cum îi spuneam noi, pititea.

Nu mai ştiu cine a adus o ţigară. Eram eu, mai erau Doru de la etajul 3, care stătea chiar sub noi, Zefir, fratele lui Doru, Jipe, adică George a lui Codin (de la etajul 1), Răzvan Policală parcă, de la 2, care e de ani buni stabilit în San Marino. Dacă mai era cineva să mă ierte pentru omisiune! Aveam 16 sau 17 ani, nu mai ştiu exact.

După episodul ăsta, am început să ne cumpărăm ţigări. E adevărat, rar şi la bucată. “Sărut mâna, vrem şi noi de 2 lei Snagov”, îi spuneam cucoanei de la Tutungerie. Iar ea ne dădea, ce să facă?

Din când în când mai cumpăram câte un pachet de Golf. Era 21 de lei, bani, nu glumă. Ţigări de lux, ca şi Doina şi Unirea. Doina mi se păreau sărate, aveau un gust ciudat.

O dată pe an, uneori chiar de două ori, când mătuşa Violeta venea în ţară, îi furam câte o ţigară din pachet. Fugeam cu ea jos în curte şi o fumam cu băieţii. La ritualul ăsta participa inclusiv “Puriul”, de la etajul 1, bărbatul Căpşunicii. Aşa o chemase pe femeie înainte să se mărite cu “Puriul”, Căpşună!

Pe vremuri, erau la Tutungerii, sper să-mi amintesc de toate, o grămadă de mărci de ţigarete. Erau cele ieftine, Carpaţi cu şi fără filtru, Mărăşeşti. Carpaţiul la rândul său era de mai multe feluri: de Sfântul Gheorghe, de Târgu Jiu, de Bucureşti, depinde unde se fabricau. Mai târziu au apărut şi Bucegi, tot fără filtru, alea cu schiorul desenat pe pachet, de le spuneau toţi “moarte vine pe schiuri”.

Nu ştiu dacă am fumat de 2-3 ori în viaţa mea Carpaţi fără filtru. Nici măcar în armată. Ţineam la etichetă!

Urmau Bucureşti, Amiral, Bega. Astea erau cam 6 lei pachetul. Era să uit. Carpaţi, Mărăşeşti, Bucegi erau dintre cele ieftine. Mahoarcă! Doi lei pachetul, poate şi mai mult, nu mai ştiu. V-am zis că n-am fumat d’astea! Apoi venea Sangovul, la 8 lei pachetul. Snagov fuma tata. Se mai găseau pe piaţă şi ţigarete din import: Alberia, DS, dar mai ales BT, adică Bulgar Tabac, de la fraţii noştri de la Sud de Dunăre, o ţigară pe care eu am îndrăgit-o mult.

Totuşi, ţigara mea preferată a fost Kent-ul. Ăla lung. Aveam, n-aveam bani, fumam Kent. Ţin minte că Stelu Enache îmi dedicase câteva versuri într-o melodie compusă de el în perioada facultăţii. Sunau cam aşa: “Sunt student şi cânt prea lent, n-am un ban în buzunar, fumez doar Kent”!

Kent-ul devenise în anii ’80 adevărată valută forte. Ca şi cafeaua Alvorada. Cu un pachet de Kent te învârteai în armată de o permisie de 48 de ore din armată, de exemplu. Cu un cartuş, direct concediu, iar mai târziu, un examen! Ştiu că mulţi nu cred, dar aşa era.

La jumătatea anilor ’80, când economia de orice fel impusă de Ceauşescu afectase inclusiv industria tutunului, au apărut ţigările de contrabandă. Dispăruseră multe mărci de ţigări autohtone, pe care eu le-am omis din păcate. La ora asta nu îmi mai amintesc exact ce şi cum! De la sârbi veneau Vikend (sau Vikent), Vek. Nu erau rele. Tot BT-ul şi Kent-ul erau la putere însă.

În vara anului 1984, la mare, am cumpărat de la polonezi un pachet de Kent auriu. Am dat, ţin minte, 71 de lei! Ăsta era Kent-ul.

Nici acum nu ştiu cum de nu mă miroseau ai mei? Poate şi pentru că tata fuma în perioada aia, cine ştie.

Într-o seară, nu intrasem la facultate, tata a intrat pe uşă. Venea din beci. Acolo avea multe acareturi şi îşi mai făcea de lucru. Descoperise sub o scândură un pachet de Golf! Eu tocmai mă încălţam când a pus întrebarea “ale cui sunt ţigările”, aşa că, din poziţia în care mă aflam, nu mi-a putut vedea faţa. Eram alb. Nu m-am pierdut însă. “Ale lui Jipe sunt, tată. M-a rugat să i le ţin. Ştii că tanti Codin, mama lui, îl cafteşte”, am bâguit. Tata m-a crezut!

Mai târziu şi-au dat seama că beam tutun! Mama a fost prima în faţa căreia am fumat. Eram deja anul doi la facultate. Am venit cu Stelu Enache acasă, la Ploieşti. El fuma, eu mă uitam la el. Mama ne făcuse o cafea. Eram pe balcon. Stelică o servise pe mama cu un Assos, ţigări la modă şi ele prin anii ’80. “Doamnă, lăsaţi-l şi pe Adi să tragă o ţigară. E mare, nu mai e copil şi o avea şi el poftă”, i-a zis Stelu mamei.

Am trei ani şi patru luni de când m-am lăsat de fumat. A fost una dintre cele mai inspirate şi inteligente decizii luate în viaţa mea. Mi-a schimbat viaţa complet.

Am fumat, făceam uneori socoteala, aproape 24 de ani! Am făcut-o şi p’asta! Nu totdeauna cu aceeaşi înverşunare, nu! Cred că după1994, din cauza anturajului, am început să trag tare.

Până şi fumatul ăsta nenorocit a făcut şi face parte din viaţa mea. Îmi amintesc după câte un chef cum, dimineaţa, fumam chiştoacele stinse noaptea. Sau cum ceream ţigări, militari fiind, în cârciumile din centrul Piteştiului. Ocheam o masă unde staţiona o pereche şi, obligatoriu, trebuia să aibă ţigări de soi! Mă duceam, cu 1 leu în mână, salutam regulamentar şi ceream o ţigară. N-am fost refuzat niciodată!

Acum n-aş mai fuma pentru toţi banii din lume. Nici măcar un Kent.