Didi Prodan

Tocmai ce am încheiat o discuție pe teme existențiale cu prietenul Romeo Crețu, fostul meu coleg de cameră din anii studenției. Romeo, cel căruia îi datorez cariera mea jurnalistică, e profesor universitar! Ce frumos sună: profesor universitar! Față de jurnalist, cred că ocupația asta, profesor universitar, are rozonanță!
Uneori, Romeo încearcă să mă compătimească, știindu-mi foarte bine trecutul. Și, de fiecare dată, în astfel de situații, îi reproșez grija exagerată față de subsemnatul.
– Tati, sunt sănătos?! Mă rog, atât cât sunt! Sunt! Fetele mele sunt bine? Sunt! Am datorii? N-am! Laika, Tommy sunt bine? Sunt! Cei mai buni prieteni ai mei sunt bine? Sunt! Asta e important, tati! Dă-i în pana mea de bani, dă-le-n pana mea de probleme, că oricum apar mereu, hai să ne bucurăm de viață. Important e că trăim, tati!

Asta îi spun mereu prietenului Romeo.

E trecut de miezul nopții. Mă plimb prin Parcul Carol. Soldații de la Monumentul Eroilor ne cunosc deja, pe mine și pe Laika. Nimeni altcineva nu mai e la ora asta prin parc. O sun pe Florentina Olar-Spânu, „căpităneasa” naționalei de fotbal a României. Tocmai ce s-a calificat cu Fortuna Hjørring în sferturile de finală ale Ligii Campionilor!

O felicit pentru performanță. Vorbim de una, de alta, de cățeii noștri, de copii, de vremea de la noi, de la ea, din Danemarca. La un moment dat, Florentina strigă în telefon:
– A murit Didi Prodan.

La început n-am înțeles, așa că o pun să repete.
– A murit Didi Prodan. Citesc pe net în timp ce vorbesc cu d-stră…
– Floricico, stai așa… Repetă, te rog.

De mai bine de o oră aud doar: „A murit Didi Prodan”.

Stau pe prispă. Fumez. Și mă întreb: „Cum să moară Didi?”

Să știți, vă spune unul care anul acesta și-a pierdut sora cea mică, avea doar 31 de ani, că oamenii mor… Asta e viața. Din păcate, ne amintim de cei de lângă noi doar atunci când e prea târziu.
Eu le spun celor apropiați, inclusiv fetelor mele, pe care din păcate le simt cum se îndepărtează pe zi ce trece: „Tati, când mă veți căuta, n-am să mai fiu… De ce nu mă căutați când încă sunt viu, cât sunt încă util?

A murit Didi Prodan.
Pe Didi îl știu de când juca la Satu Mare. Îi știu povestea înregimentării la Steaua de la nașul său, Țiți Dumitriu. Ne-am apropiat pe vremea când eram ofițer de presă la Rocar București, acum 16 ani. Rocar, echipa care l-a redat fotbalului pe Didi, după câțiva ani de coșmar.
Am mâncat cu Didi din aceeași farfurie, am băut din același pahar, am fost la el acasă. Țin minte că i-am făcut într-un an asigurarea obligatorie auto!

Didi Prodan a murit. Fugi, nene, de aici cu știrile astea…
Didi are un capitol în cartea mea, aia terminată de câteva luni, dar „nepublicabilă” din pricini financiare…
Țin minte, scrie și în carte, despre pariul meu cu el, cu Didi, după revenirea în fotbalul românesc.

– Didi, tată, până la primăvară ești la națională. Ascultă-mă, trage tare și totul o să fie bine, i-am zis.
– Dacă ajung din nou la echipa națională, te îmbăt!

Previziunea mea s-a adeverit, iar Didi s-a ținut de cuvânt!

Apropo de Rocar. Din echipa aia, pregătită de Țiți Dumitriu, s-au stins trei super-jucători: Cezar Dinu, Călin Zanc, iar acum Didi.

Toți erau mai mici decât mine. Toți au fost prietenii mei în acea perioadă, dar și după.

Didi Prodan a murit…
Dumnezeu să-l odihnească…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *