Îmi era dor de „cel mai mare stadion al țării”. Am fost ultima oară pe „23 August” la meciul cu Polonia, când prietenul Lewandowski ne-a dat cu terenul în cap. Stadionul ăsta ar trebui trecut în categoria „minuni ale lumii” doar pentru faptul că a fost construit în România post-decembristă. Tipic mioritic însă, de când a fost ridicat, nu s-a mai bătut un cui.
Azi se joacă Dinamo – Steaua! Nici Dinamo – Steaua nu mai e ce a fost. Poate doar pentru dinamoviști, la fani mă refer, care, în ciuda eșecurilor și a miștourilor la care au fost supuși în ultimii ani atât de rivali, cât și, mai ales, de cei care au condus clubul din Ștefan cel Mare, au rămas lângă echipă. Asta care e, cu jucători care n-ar fi îmbrăcat pe vremuri nici măcar tricoul vreunui „satelit” al lui Dinamo. Cei mai mulți dintre ei.
Steliștii, la fani mă refer, sunt în ceață. O ceață din care zăresc doar niște inițiale, FCSB. O echipă cu un potențial uluitor a ajuns să se limiteze doar la niște amărâte de litere și să patineze în gol, fără vreo strategie, fără un orizont palpabil. O echipă ajunsă jucăria unui individ limitat la pragul de jos al inteligenței, dar care a fost mai deștept decât cei pentru care Steaua nu a însemnat decât un mijloc fix scos la mezat.
Privesc masa presei. Sunt mai mulți comentatori TV decât jurnaliști… Pe vremuri… Pe vremuri ne băteam în redacție care să meargă la un Dinamo – Steaua. Toți voiam să vedem de la fața locului un asemenea meci, indiferent că înainte de joc trebuia să alergi pe străzi, printre suporteri, în căutare de știri, să smulgi o declarație deșteaptă ori să improvizezi un subiect, altceva decât ceea ce vedea omul la televizor, și pe care microbistul voia să-l citească în ziar a doua zi.
Neavând foaia de joc în față, apelez la un prieten, care îmi spune cine joacă pe dreapta la Steaua, cine e „ăla negru” din apărarea lui Dinamo. De unii nu am auzit, deși am înțeles că joacă de ceva vreme în Liga I.
Meciul începe cu nebunia declanșată de galeria lui Dinamo! O nebunie frumoasă. O tonă de hârtie, aterizată pe teren sub formă de role, întrerupe partida abia începută. Deși pe alte stadioane din lume astfel de „derapaje” nu deranjează, la noi manifestările fanilor sunt etichetate ca ilegale, de neiertat și de condamnat. „Scrufulos”, arbitrul, la presiunea steliștilor, amenință cu întreruperea partidei. Incredibil! Doar pentru asta? Sincer, mă aștept ca jandarmii să intre în forță în peluza dinamovistă și să-i evacueze pe „huligani”. Doar pentru asta? Nu mai știm să ne bucurăm, tati, nu mai știm nimic.
Reîncepe partida. Stângăcii pe care altădată le descopereai doar la meciurile de juniori ori la cele din Campionatul Județean, decizii bizare ale arbitrului „scrufulos”, proteste la aproape orice fluier al aceluiași „scrufulos”, jucători leșinați încă din minutul 70, fotbal servit cu lingurița. Acestea sunt ingredientele unui Dinamo – Steaua, colecția de primăvară 2017.
„Tati, cine e fundașul dreapta de la Dinamo?”, îl întreb pe amicul meu. „José Romera”, îmi răspunde acesta. „Tati, ăsta e fotbalist, ascultă la un om bătrân. Unul dintre puținii din teren”.
(îi explicam d-lui Romera cum stă treaba cu fotbalul la noi! și cu pizza!)
Trec peste desfășurarea meciului, doar l-ați văzut. Mai pomenesc doar de rezultat, 2-1 pentru Dinamo, cu un gol din penalty în minutul 90+4!
M-am bucurat pentru Cosmin Contra, care e unul dintre singurii antrenori din România ultimilor mulți ani. Spun asta nu doar pentru că el s-a ocupat de destinele Petrolului o perioadă, atunci când găzarii mei au luat Cupa. Contra știe fotbal, are stofă de antrenor modern. E bun, tati!
În cealaltă parte? Când l-am cunoscut acum mulți ani pe Laurențiu Reghecampf, cu care am avut o relație foarte bună, o poate confirma chiar el, acesta mi-a lăsat impresia că va rămâne modest toată viața. M-am înșelat, însă.
Am mai bifat un Dinamo – Steaua. Nu a fost însă cel mai prost dintre cele urmărite de subsemnatul de-a lungul ultimelor două decenii. Și, totuși, cât de departe suntem de ceea ce se joacă în alte campionate, la care tânjim…