Dor de Invercargill

nz

Peste câteva ore, “freo” fix trei, vorba unui vecin, începe Canada – România, singurul meci al “stejarilor” care contează la actuala Cupă Mondială.

Asta ca să fim sinceri, să nu ne minţim, aşa, de amorul artei! Pe Italia n-o s-o mai batem câtâ-i lumea! Ăia sunt la alt nivel.

Mai stau puţin acasă, “freo” (!) 15 minute, şi pornesc spre fete. Spre fetele mele. Să le duc blocurile de desen pe care le-au uitat săptămâna trecută, când au stat la mine, în noua locaţie.

Apoi fug spre Underground, barul preietenei Caludia Ştefănescu, în Piaţa Amzei 10, ca să văd meciul României, de la Leicester.

Şi, gândindu-mă la meci, la faptul că ăsta e de fapt începutul “stejarilor” la actuala ediţie a RWC, mi-am reamintit de debutul naţionalei României acum patru ani, în Noua Zeelandă.

Abia ajunsesem la Invercargill, cel mai sudic oraş din Noua Zeelandă, loc din care poate fi admirată Aurora Australă. Şi nu doar Aurora Australă, ci şi cerul Emisferei Sudice, altul decât cel pe care-l cunoaştem noi, ăştia din “Nord”! N-am să uit, de exemplu, până când voi închide ochii, cât de frumos e Marele Nor al lui Magellan, vizibil doar de acolo, din Sud.

Aşa cum n-am să uit privirea lui Vali Calafeteanu, mijlocaşul nostru la deschidere, accidentat la Cupa Mondială din 2011, dar care a făcut deplasarea în Noua Zeelandă, atunci când a dat cu ochii de mine pe arena din Invercargill.

Mă privea şi se întreba cu voce tare: “Tu eşti?! Nu pot să cred… Că, vorba aia, nu suntem pe Arcul de Triumf”!

“Eu sunt, tati”, i-am răspuns, după care m-am pierdut în mulţime. M-am dus la masa presei, acolo unde erau peste 50 de jurnalişti sud-americani, nu doar argentinieni. Eu eram singurul din Europa de Sud-Est!

Ţin minte că, abia ajuns la Centrul de Presă al stadionului din Invercargill, ca să-mi ridic acreditarea, am fost întâmpinat de o domnişoară ce parcă mă aştepta de o viaţă! Se uita la antebraţ, la al său, şi apoi îmi spunea ceva!

După vreo două încercări, i-am luat mâna şi m-am uitat la ea! Pe antebraţul domnişoarei scria: “Bună ziua” sau “Bine aţi venit”, nu mai ţin minte exact. În limba română, tati!

Mi-au dat lacrimile!

“Sunteţi singurul pe aici, aşa că am vrut să vă primim cum trebuie”, mi-a zis femeia. Apoi m-a invitat la masă, tati! Organizatorii RWC din 2011 ne cereau bani pe internet, dar ne dădeau de mâncare gratis!

N-am să uit niciodată meciul cu Scoţia. Cât de aproape am fost să facem o nefăcută! Ca Japonia în meciul cu Africa de Sud, anul ăsta. Măcar atunci, acum patru ani, n-ar fi fost nimeni care să suspecteze victoria României, aşa cum e privită cea de acum a Japoniei.

Şi n-am să uit noaptea de după meci, când, alături de Romeo Gontineac am încercat să descopăr cauzele înfrângerii. Nu le-am găsit! M-am îmbătat înainte de a ajunge la o concluzie clară.

N-am să uit simpatia cu care eram privit pe străzile din Invercargill, unul dintre cele mai urâte oraşe pe care le-am văzut în lumea liberă (!), după acea înfrângere în faţa Scoţiei.

A fost frumos, tati, atunci, la Invercargill.

În seara asta le voi ţine pumnii Stejarilor (fără ghilimele!)! Aşa cum le-am ţinut atunci, la Invercargill, acum patru ani. Şi nu doar atunci!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *