Dor de Pam Pam

pam pam rector

“Adi, te rog eu, nu mai posta pe feisbuc de la Pam Pam, pentru că lumea va spune că eşti alcoolic”, se aude la celălalt capăt al firului vocea unei veche prietene, cu care mai am din când în când niscaiva afaceri.

“Nu înţeleg”, zic.

“Eu te ştiu de om serios, dar alţii…”, punctează enigmatic persoana, după care continuă: “Ştii, mă gândeam, aşa, că dacă tot postezi de la Pam Pam, o să zică lumea că te-ai apucat de băutură”.

Închid telefonul şi meditez cu voce tare: Să fiu al dracu’! Nu mă gândisem la asta! Ce prost sunt!

Asta se întâmpla acum vreun an şi jumătate. Nu mi-am ascultat prietena şi am continuat să postez de la Pam Pam, cârciuma de cartier, aflată la graniţa dintre Mexicul meu drag şi Civilizaţie (care o fi aia?!).

Nu m-a interesat dacă lumea va spune că sunt alcoolic doar pentru că postez chestii mai mult decât interesante, trăiri personale sau comune, dintr-o cârciumă, singura din lume am impresia, ridicată de cei care îi trec pragul la rang de Academie.

Pentru că Pam Pam nu mai e de multă vreme o simplă cârciumă de cartier. Sau, mă rog, nu mai era până acum ceva timp.

Pam Pam e de aproape un an o Academie în toată regula, cu rector, cu prorector, cu decan, cu lector, cu asistenţi, cu aspiranţi, cu tot tacâmul, un loc unde se pot discuta milioane de subiecte, o oază de optimism într-o lume de căcat. Ca să nu îi zic altfel!

Silviu Iacob, as în termopane, e omul care m-a dus la Pam Pam într-un moment în care îmi era frică să ies pe stradă.

M-a vizitat la câteva săptămâni de la aterizarea mea discretă în Mexic, urmând recomandarea unui prieten comun, ca să-mi repare ferestrele.

Chiar şi acum, după mai bine de trei ani, pe Silviu îl am în memoria telefonului la fel: “Silviu Termopane”!

El e omul care mi-a adresat celebrele întrebări (la a doua a şi răspuns!!!):

1. “Cum dracului ai ajuns să locuieşti aici?” şi

2. “Tu ştii cum îi zice cartierului ăstuia?! Mexic, băăă!”.

Şi asta după ce mi se adresase până atunci cu d-stră!

Nu s-a scris despre Casa Capşa în ultimii trei ani, cât s-a scris despre Pam Pam. Chiar şi marele Andrei Crăciun a pomenit de Academie, acum un an, într-un editorial din Gazeta sporturilor.

La Pam Pam am redescoperit plăcerea de a trăi, tati! Fără nicio exagerare. Plăcerea de a trăi cu adevărat printre oameni normali.

Oameni cu probleme dintre cele mai comune, dar oameni deosebiţi, oameni plătitori de impozite, cetăţeni traşi pe roată de autorităţi în ultimii 25 de ani, dar care au supravieţuit luând viaţa la mişto.

La Pam Pam s-au ţinut nenumărate mese rotunde, ad-hoc sau pregătite cu migală, pe diverse teme, de la “Apariţia vieţii pe pământ” sau “Istoria Religiilor”, până la “Factorii care au determinat ascensiunea lui Adolf Hitler”.

Tot la Pam Pam am redescoperit şpriţul de altădată! Adică vin cu sifon, nu cu apă minerală!

Din păcate, sifonul a fost scos la un moment dat din meniu… Ţin minte că în seara aia, prietenul Sorin Breazu a fost trist. Mi-a zis doar atât: “Tati, se duce dracului Pam Pam-ul”.

Nu l-am contrazis, mai ales că sifonul a fost scos din meniu la puţin timp după ce “Pufosul”, aşa cum îl poreclisem eu pe singurul chelner de la Pam Pam fusese dat afară din motive ce au rămas până azi neelucidate.

La Academie mi-am lansat blogul, mi-am serbat ziua de naştere, am sărbătorit ultimul Revelion, am văzut sute de meciuri, zeci de filme, am râs şi am plâns, am prezentat până şi un vernisaj de pictură, acţiune unică în Sectorul 3 al Bucureştilor.

Mihai Pena, patronul localului, mi-a oferit şansa de a scrie câteva reportaje de senzaţie.

În seara asta am fost la Pam Pam. Ca să-i salut pe băieţi. Rectorul Silviu Iacob mi-a fost alături, cu toată familia. Am revăzut şi alţi prieteni pe care mi i-am făcut în cei peste trei ani cât am locuit în Mexic. Alţii au lipsit motivat.

O să-mi lipsească Academia Pam Pam. De fapt, atmosfera inegalabiă de până acum câteva luni, când nu conta dacă aveai bani sau nu, pentru că la Pam Pam nu mergeai neapărat să bei o bere sau un suc, să mănânci mici sau o pizza, ci dădeai pe acolo să te încarci pozitiv, să pleci acasă cu dor de viaţă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *