Dumnezeu să te odihnească, Gică…

  • Adi, când faci un interviu cu fratele Gică?! E băiatul nostru, trebuie să avem grijă de el. O să ajungă mare, o să vezi. Ți-l aduc eu, îl urc în mașină și ți-l aduc unde vrei tu, că ăsta, doar știi, e rușinos.
  • Țărane, te sun eu mâine și o rezolvăm.

Tare rușinos mai era! Avea dreptate Emil, pe care noi îl alintam Țăranu’, cel mai bun prieten al său. Emil Țăranu’ și Martin Tudor, pe care îl mai cheamă și Gheorghe, au copilărit împreună, au crescut împreună, erau nedespărțiți. Împărțeau de cele mai multe ori aceeași farfurie de mâncare. Erau prieteni cu Sorin Radu, fost jucător la Jiul, la FC Argeș, originar din Drăgășani. Așa i-am cunoscut. Pe Țăranu’ și pe Gică Tudor, care erau din Ștefănești, de lângă Drăgășani. La pachet! Îi spun Gică, pentru că așa îi zic toți cei apropiați.

Părinții lui Gică lucrau la Fabrica de Armament de la Mârșa. Așa se explică faptul că el s-a născut la Avrig. Dar amândoi sunt din Olt.

  • Adi, să nu îmi spui așa, să nu apară așa pe la ziar, că râde lumea de mine. Lasă doar Tudor, evită Gheorghe.
  • De ce să râdă lumea, Gică?! Gheorghe e un nume frumos.

Tot de acolo, din zonă, de la Vâlcea, mai era Sergiu Radu.
Sorin Radu, Gică Tudor și Sergiu Radu jucaseră la Jiul Petroșani. Ultimii doi au plecat apoi, pe rând, mai întâi Gică, la Olimpia Satu Mare. Doamne, ce gașcă frumoasă era acolo, la Satu Mare, în sezonul 1997-1998, anul în care Olimpia a promovat. Alături de Gică și de Schijă, cum era poreclit Sergiu Radu, mai jucau, printre alții, Sorin Iodi, Cristian Lupuț, Claudiu Cornaci, Iulian Roșoagă. Ai mei au sărbătorit promovarea toată vara lui 98. Eu am prins petrecerea de la mare, una care nu se mai sfârșea.

  • Sergiu pleacă la Rapid. Miron Cozma și George Copos s-au înțeles. Mă bucur pentru Schijă. Vor pleca și alții. Toți sunt jucători buni. Eu? Încă nu, dar am să plec și eu. Nu prea mă știe lumea, îmi spunea oftând Gică Tudor.
  • Lasă, Gică, o să am eu grijă!

Emil Țăranu’ mi l-a adus pe Gică Tudor în aceeași vară la Casa Scânteii, acolo unde se aflau toate redacțiile ziarelor centrale. Nu era în stare să spună nimic, atât era de timorat. Stătea pe pervazul ferestrei cămăruței noastre de la etajul al doilea și privea încântat la forfota din acel spațiu îngust, de maximum 15 metri pătrați. Nu dăduse în viața lui vreun interviu unui ziar central. Nu îl băgase nimeni în seamă până atunci. De ce l-ar fi băgat?

  • Gică, dacă nu vorbești, nu am ce dracului să scriu, îi zic.
  • Adi, știu că ești prieten cu Bogdan Lobonț. Aș vrea să notezi acolo că el e idolul meu, îmi zice el după câteva minute de tăcere.
  • Cum naiba să ai idol unul mai mic decât tine?!

Cu Bogdan Lobonț, care avea 20 de ani atunci, cu doi mai puțin ca Tudor, aveam în acea perioadă o relație greu de definit. Foarte bună? Excelentă? Nu e insuficient să spui atât despre o relație ca cea dintre mine și Lobonț în acea perioadă. Îi iubeam însă pe toți, pentru că erau băieți modești, săraci. Așa i-am cunoscut eu pe cei mai mulți dintre cei care aveau să devină ulterior vedete. I-am cunoscut săraci. Mă rog, nu mai contează. Ideea e că interviul cu Gică Tudor a ieșit bine. Nu avea cum să iasă altfel!

  • Gică, îți promit că am să vorbesc cu Bogdan să îți dea ceva, habar nu am, o pereche de mănuși, un tricou. Ceva! Să vezi ce o să râdă nebunul când o să audă că e idolul tău!

Anul următor, în 1999 adică, Gică semna cu Steaua București! Steaua, tati! Încă era echipă Steaua, încă mai avea identitate, mai avea suporteri.

Viața i s-a schimbat. Alt nivel, alte pretenții, alte așteptări, alte ambiții, alți „prieteni”.

L-am vizitat după mulți ani la Cluj. Juca la CFR. Plecase de la Steaua în 2005. Locuia într-un apartament de lux, într-un cartier nou al Clujului, alături de soția sa și de copii. Nu mai era Gică ăla din vara lui 1998. Pentru mine rămăsese însă același. Îl simțeam puțin nefericit, dar nu i-am zis. Părerea mea nu mai conta.

Am rămas cu amintirea acelor ani de început ai carierei lui. Și ai carierei mele.

Ne-am văzut ultima oară în toamnă. Știam că a divorțat de ani buni, că a suferit mult după despărțire.

  • Adi, ce faci?
  • Bine, Gică! Supraviețuiesc, tati!

Acesta a fost ultimul nostru dialog.

Azi am aflat că Gică Tudor s-a prăpădit… Avea doar 43 de ani. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Emil Țăranu’, de care Gică se îndepărtase la un moment dat.

  • Țărane, ce faci?
  • Ce să fac, Adiță… Nu mai fac nimic…
  • Am auzit…
  • Adiță, mai ții minte când ți l-am adus acum mai bine de 20 de ani la Casa Scânteii? Cum stătea el cu curul pe pervaz… Mai ții minte? Și, uite, Adiță, s-a dus… Ce e viața asta? Săptămâna trecută mă întreba: „Emile, ce dracu’ facem cu virusul ăsta?”. I-am spus că nu murim noi de coronavirusu’ ăsta, că vom muri de moarte bună. Auzi, asta vorbeam eu cu Gică săptămâna trecută. Adiță… Nu știu ce să fac, frate… Trebuie să merg să-i anunț pe ai lui că s-a prăpădit. Ești nebun? Cum să mă duc eu la ai lui și să le spun că Gică nu mai e? Cum?

PS: Băieții de la Ștefănești strâng bani pentru înmormântarea lui Gică… Au făcut deja un cont. Victor Pițurcă, da, tati, „Satana”, i-a anunțat că suportă toate cheltuielile. Dar nu vrea să se afle. Că nu e „teledon”…
Dintre prieteni, Fane Nofitovici și Daniel Oprița îi rămăsesră aproape.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *