Jurnal de călătorie la capătul lumii! Noua Zeelandă!

PS de început: nu ştiu de ce o mare parte din text nu s-a salvat cu diacritice. Vă rog să nu mă înjuraţi!

Am ajuns în Noua Zeelandă!

N-am mai asteptat sa vina tatal lui Cipic sa ma ia cu masina, asa ca mi-am luat un taxi de lânga statuie si m-am dus în Pantelimon. Acasa la Ciprian. Si, uite asa, am pornit din Salajan spre Invercargill, în cea mai a dracului aventura din istoria familiei Dobre!
M-am îmbracat frumos, desi am zis ca voi merge, macar pâna dincolo de Dubai, în tinuta sport. O pereche de jeansi subtire, de culoare neagra, o camasusa adecvata, iar în picioare ghetele cumparate acum doua zile de la Humanic, la sugestia doamnei Anisoara. Perfect regulamentar.
La aeroport, la Otopeni, am intrat cu Cipic la salonul bussines. Am vazut si eu cum beau boierii. Mi-am pus singur whisky în pahar!
“Istanbul-Dubai. Pauza de 11 ore la Dubai. Apoi Sidney, Christchurch si, în sfârsit, Invercargill. Asta e traseul. Ce zici, te tin balamalele?”, ma întreaba Cipic. Ce sa-i raspund? “Ma tin, tati”, zic.

Pâna la Istanbul a fost o joaca. O tânara foarte draguta ma întreaba politicos daca am o preferinta: “la geam sau la margine”. Ramân la fereastra, pe locul ei. Andreea e stewardesa la Emirates, una dintre cele mai tari companii aeriene din lume. Merge si ea la Dubai, acolo unde se afla cartierul general al companiei. Sa aiba vreo 23-24 de ani. Nu îndraznesc sa o întreb. Nu se cade. Vorbim. Îi marturisesc despre frica mea teribila de avion. Ea râde, îsi face cruce si închide ochii în momentul decolarii. A terminat sociologia si spune ca în meseria de stewardeza nu fizicul conteaza pâna la urma, ci mai degraba modul de a interactiona cu oamenii, felul de a-i întelege, de a fi, pâna la urma, pe aceeasi lungime de unda cu ei.

Stewardesa de pe cursa Tarom vine si ne întreaba ce dorim sa bem. Cer un whisky, sa continui ce am început la Otopeni. Andreea cere un vin. “În sfârsit, o fata normala”, zic. Iar Andreea, care am aflat ca e si vecina de cartier cu mine (locuieste cu parintii în Ozana), râde. Îmi povesteste cum a intrat la Emirates. Nu îmi vine sa cred ca nu a dat spaga, asa cum se procedeaza în România. Râde din nou. Peste doua zile pleaca la Cape Town. Apoi în Mauritius si, ceva mai târziu în India, acolo unde a aparut într-un ziar, dupa ce avionul în care se afla a fost nevoit sa aterizeze de urgenta din cauza opririi unui motor, iar ea i-a uimit pe pasageri cu sângele rece de care a dat dovada.

La Istanbul ma plimb prin duty free. Ciprian se duce la bussines. Nu mai am acces acolo. E nominal. Îmi cumpar un Jack, black, ultima “inventie” a celor de la Jack Daniel’s. N-am curaj sa o deschid. Aici, pe “Ataturk” am aterizat în 1997, la prima deplasare ca jurnalist. Însoteam Steaua la un meci cu Fenerbahce. Dupa 0-0 în Ghencea, nimeni nu îi mai dadea vreo sansa echipei lui Stoichita, asa ca domnii Paicu si Manolo, sefii mei, au zis ca e o oportunitate excelenta pentru a debuta în Cupele Europene. Steaua a batut cu 2-1! De atunci sunt fan Fener!

Pâna la avionul de Dubai mai sunt câteva minute. Vine si Ciprian. Vine si Andreea, însotita de o alta tânara, pe care o vazusem si în avionul de Istanbul. O cheama Adriana si e tot stewardesa. Si tot la Emirates. E bucuresteanca. Are însa un bun simt iesit din comun. Pâna la Dubai nu ma scoate din d-stra! Chiar asa de batrân par? Am loc lânga Adriana, care îl convinge pe un asiatic sa faca schimb de locuri cu Andreea. Ma asez la mijloc. Cica e rau la economic! ciprian e la bussines, între pahare de sampanie si tarte cu somon si pate de gâsca. Eu sunt la economi, îngramadit între doua frumuseti autohtone cu care discut pe o multime de teme. Surprinzator de multe.

Începe aventura Emirates! De la Istanbul la Dubai zburam cu un Boeing 777.
Comandantul ne anunta ca la bord se afla, în echipaj, personal din mai multe tari, printre care si o românca. Le invit pe fete sa o descoperim pe românca noastra. E greu, însa. Avionul e mare. “Stati putin, mâine zburati cu A 380, atunci sa vedeti”, îmi sopteste Adriana.
Fetele ma ajuta sa descopar facilitatile de pe Emirates. În fata am un monitor, de unde îmi pot alege muzica, filme, jocuri! Incredibil. Mâncam. Mâncare calda. Cer din nou whisky. Fetele vin. “Sunteti normale”, zic din nou în gura mare. Le descos vizavi de meseria lor. Câte chestii noi afli din gura unor fete la vederea carora, atunci când se afla în exercitiul functiunii, te grabesti sa le dezbraci din priviri. Îmi povestesc cum e vazuta România de catre straini, cum se bucura de cele câteva zile petrecute acasa. Vorbim de istorie, de sociologie. Ramâi uimit câte stiu. Si nu exagerez.
Dupa câteva ore, ajungem în Dubai. E miezul noptii. Pâna la avionul care ne va duce în Noua Zeelanda, via Sydney, mai sunt aproape 11 ore!

Între timp am descoperit-o si pe românca din personalul Emirates, ruta Istanbul – Dubai. E o tânara extrem de simpatica, din Onesti, dar care locuieste de ani buni în Statele Unite. Vobeste româneste cu accent. Se scuza. “Sunt din Onesti, îmi spune ea la plecare. Sunt nepoata Alexandrei Nechita. Sunt sigura ca ati auzit de ea. E celebra pictorita”, îmi spune Adelina din Onesti, dupa care îmi ureaza drum bun mai departe.

Îmi iau la revedere de la Adriana si de la Andreea. Si de la Ciprian, care, având bilet la bussines, are cazarea gratuita din partea Emirates.
Ma plimb fara chef prin aeroport si constat ca, în unele zone, exista si scaune în genul sezlongurilor. Ma rog, nu chiar sezlong, dar te poti lasa putin pe spate. Ca sa nu stai în fund. Gasesc cu greu un loc. Toate sun ocupate de o populatie extrem de eterogena: indieni, arabi, europeni.
Dau sa scriu, dar sunt prea obosit, asa ca îmi scot IPod-ul fetelor si ascult muzica. Veche, normal!
Pâna la 6 dimineata ma trezesc din 20 în 20 de minute. Îmi e dor de canapeaua mea din Salajan, pe care o urasc din tot sufletul si pe care de multe ori o însel cu parchetul cel nou, pus anul trecut de doamna Anisoara.

Lânga mine apar niste chinezi. Îmbracati modest, asiaticii vorbesc tare. Unul pune la mobilul din dotare o melodie de-a lui. Un fel de manea chinezeasca. Arabii care dormeau pâna la aparitia chinezilor se uita spre galagiosi. Se baga apoi înapoi sub paturicile luate de pe avioanele Emirates. Multi dintre arabi sunt îmbracati în tinutele lor traditionale. Femeile la fel. Unele dintre ele au fata acoperita. Mi se face pielea de gaina si ma ia cu friguri când le vad. Cum e posibil asa ceva în secolul XXI?

În aeroport e frig. Aparatele de aer duduie. Izolatia aeroportului e perfecta. Nu se aude nimic de afara. Nici macar zgomotul de la motoarele unui A 380 care gareaza în apropierea noastra. În departare, acum ca s-a crapat de ziua, se vad mai multe cladiri înalte. La întoarcere ma voi opri si eu în Dubai. Vom sta 24 de ore, si cred ca m-as sinucide daca mi-as petrece tot acest interval din nou în aeroport.
Se face 8, ora lor, la noi, în România e 7. O sun pe doamna Anisoara. Îmi spune ca se chinuie sa trezeasca fetele pentru a le lua cu ea le serviciu. N-are cine sa stea cu ele. Doamna Anisoara îmi vorbeste frumos, asa cum a facut-o si în zilele premergatoare plecarii. Tare ciudata mai e! Poate tocmai de aceea o si iubesc atât de mult.

Îi dau un SMS lui Cipic. Ma si gândesc la un scenariu sumbru. Eu în avionul de Noua Zeelanda, el dormind la un hotel de 4 stele în Dubai. De unde sa stiu însa ca oamenii aia au grija de el ca de un copil!
Apare în vama. “Tati, hai sa cumpar si eu un aparat foto. Da doar 100 de dolari pe un Canon superb, de 12 Mpx. E cât un pachet de tigari. “E super oferta”, îi spune un asiatic în timp ce îi împacheteaza aparatul.

Ne oprim sa luam un parfum pentru fata lui nea Imi Ienei. E cu dedicatie! Peste o luna, am înteles, va fi ziua ei. Timur, un tânar din Kazahstan, îl serveste impecabil pe Cipic. Ne întreaba de unde suntem. “Din România? Aveti o mare personalitate acolo. Gheorghe Hagi”, zice Timur, si ma ia cu friguri. Am mai simtit asta anul trecut, când într-un satuc de munte din Anatolia, un turc mi-a zis: “România? Hagi’s land”. Si oamenii fac de bascalie de Gica. Ce tara…

Mergem spre îmbarcare si, ca de obicei când sunt cu Ciprian, urcam în avion printre ultimii! Vad pe fereastra uriasul A 380. Îmi taie respiratia! Avionul are patru motoare si e structurat pe mai multe nivele. Acum câtiva ani ma uitam pe clipul de prezentare al aeronavei, si ma minunam alaturi de întreaga lume de aceasta realizare tehnica. N-am sperat ca voi zbura vreodata cu el. Si uite! Viata asta e plina de surprize. Am locul 77G, în Zona D. E pe mijloc. Sunt doua rânduri de câte trei scaune, la geam, de o parte si de cealalta, si unul de patru locuri pe mijloc. Îmi pun castile, deschid LCD-ul din fata mea, trag telecomanda si butonez ca unul care a zburat de s-a plictisit cu Emirates. Andreea si Adriana sa traiasca!

Stewardesele, îmbracate impecabil, dar mai putin frumoase decât noile mele prietene, Adriana si Andreea, fac cu greu fata celor câteva sute de pasageri. Unul vrea apa, altul nu mai stiu ce, altul mâncare. Un copil plânge. Soneriile suna fara oprire. Fetele, de mai multe nationalitati, alearga de zor. Ca niste atlete. Zâmbetul nu le dispare însa niciodata de pe buze. Ma uit pe play-list. Am toate topurile de muzica din Marea Britanie începând cu 1952! Nu e uluitor? Nu îmi vine sa cred. Albume peste albume, muzica pe toate gusturile: rock, disco, pop, clasica, heavy metal. Ascult anii 80 si îmi amintesc de melodiile care dominau topurile acelor vremuri.

Intru pe filme. E nebunie si aici. Ultimele noutati, filme clasice, desene animate! Ma uit la “Fighter”, cel despre viata lui Mikcy Ward. Este senzational.

Apare Ciprian, care e pus pe glume. “Tati, daca vezi ce e la bussines, cazi pe spate! Nu pot sa-ti povestesc, trebuie sa vezi cu ochii tai. Din pacate nu te lasa. Si pe mine abia m-au lasat sa intru la voi, la economic. Am auzit ca la First Class e si mai belea”, spune el. Apoi pleaca.

De vreo ora, de când am început sa scriu din nou în Jurnal, mi-am pus muzica. Ascult ABBA, dar nu cu castile pe urechi, ci agatate de gât. Îmi distrag mai putin atentia. În stânga mea sunt trei italieni. Dorm de mult. Au baut câte doua beri si gata. Eu beau whisky. Cu Pepsi. Între timp m-am schimbat. Mi-am luat o pereche de pantaloni trei sferturi, adidas, de drumetie, si un tricou nou-nout cu însemnele FRR si cu frunza de stejar. Când ies din toaleta, o neo-zeelandeza batrâna face ochii mari, ma ia în brate si striga: “Romania, Romania”. Mosul ei, îmbracat într-un tricou negru, al Noii Zeelande, se trezeste brusc, asista la scena, râde si se culca la loc.

Umblu putin, în sosete, prin avion. Picioarele mi s-au umflat teribil. “Sa beti multa apa. Si în timpul zborului si dupa aterizare”, au fos sfaturile Adrianei la despartire. Beau însa în continuare whisky cu pepsi. Sticlutele pe care stewardesa mi le aduce una câte una sunt asa de mici, încât îmi vine sa o rog sa-mi aduca 3-4.

Ma uit pe monitor. În timp ce cânta ABBA, privesc informatiile despre zbor. Zburam la o altitudine de 34.999 de picioare. Viteza e de 578 de mile pe ora. Acum e de 579! Stai sa intre crolul în engleza, pentru ca acolo da în kilometri. De minute bune însa informatiiile sunt în araba. Chiar acum pe harta vad ca trecem peste Nicobar Islands. Mama lor de insule!
În fine. Mai avem vreo 3.000 de kilometri. Ne aflam undeva deasupra Oceanului Indian. Prin intermediul a trei camere de luat veder amplasate în exteriorul aeronavei (una pe coada, una pe bot si o a treia sub avion) poti vedea imagini extraordinare. Cu doua conditii: sa fie soare si sa nu ne aflam în nori.
Cred ca voi închide, ca sa nu se consume bateria. Mai avem mult de mers. Sydney, apoi Christchurch si, în final, Invercarcill.
Era sa uit, chiar în ziua plecarii, am facut rost de niste bani. Cineva mi-a achitat o parte din costul calatoriei în schimbul unor corespondente în exclusivitate. E vorba de Radio Sport Total FM. Asa ca ma voi face auzit din Noua Zeelanda si pe calea undelor, nu doar prin intermediul Evenimentului zilei, al carui voluntar sunt la aceasta Cupa Mondiala.
În spatele meu se aude o sforait. Sunt niste englezi care calatoresc si ei tot spre Noua Zeelanda. Sunt suporteri mai nationalei Angliei, adversara noastra din Grupa. Oamenii si-au cumparat, nu exagerez, aproximativ 60-70 de litri de bauturi spirtoase din Dubai, din duty-free. Personalul avionului a împachetat regulamentar bautura, a scris mare “Fragile” si le-a bagat la cala.

Ce ciudat. E ora 15:50, ora României (n.am schimbat ora si nici nu o voi face), iar afara e bezna! Suntem deasupra Indoneziei. Se vede pe harta. Pe grafica de pe ecran, avionul nostru e pe lânga Jakarta. În stânga, pe o insula e Kuala Lumpur, în dreapta, pe cealalta insula, e Medan.  Zburam deasupra apei.

Îmi e din nou foame. Zburam de mai bine de cinci ore si mai avem înca pe atât. Iau o pauza si revin. Ma lasa si bateria.

__________

Am revenit! Între timp s-a jucat şi meciul România – Scoţia. A fost superb, chiar dacă ai noştri au mâncat bătaie.

Aşadar, am ajuns în Noua Zeelandă. Nici măcar entuziasmul ăla nebun cu care am plecat din România nu a fost de ajuns. Au fost momente, pe drum, când îmi venea să mă întorc acasă. Drumul de la Dubai la Sydney s-a încheiat după mai bine de 12 ore. E greu de descris. În unele momente nu îmi mai simţeam picioarele. Gambele erau ca de piatră. A trebuit să mă plimb, să fac exerciţii. Nu eram însă singurul. Altfel nu rezişti. La Sydney, vameşii, deşi nu am ieşit din aeroport, doar am schimbat avionul, mi-au luat o sticlă de whisky, pe care o cumpărasem din duty free Istanbul. Degeaba le-am zis că o beau, că o sparg, etc. Mi-au luat-o! Să le stea în gât.
Din Sydney le-am luat fetelor câte o figurină. Un cangur pentru Larisa şi un urs koala pentru Alexandra.
Am plecat apoi spre Christchurch. Tot cu Emirates, dar cu un avion mai mic.
Acolo m-am întâlnit şi cu soţia lui Romeo Gontineac, Lucinde, o sud-africancă de treabă. La intrare în Noua Zeelandă, Cipic, băiat civilizat, a declarat cele două bucăţi de salam de Sibiu pe care i le-a adus, la cerere, prietenului Remus, din Wellington, la care vom ajunge mâine. Salamul lui Cipic a avut soarta sticlei mele de whisky! A fost confiscat! După un drum de două zile. Credeşi-mă, e deprimant…
După un zbor de aproximativ o oră am ajuns la Invecargill, unul dintre cele mai sudice oraşe din lume. Dacă nu cumva cel mai sudic.
Aici sunt 5-6 grade! Minima. Azi, la ora meciului, au fost undeva în jur de 8-9 grade Celsius. Iarna e pe sfârşite în Noua Zeelandă.
Oraşul e mic, numai case, străzi largi. Seara, pe străzi, nici ţipenie de om.
M-au spart însă preţurile. Exagerat de mari. Cipic nu îşi face probleme. “Tati, o viaţă avem”, zice el. Cipic a făcut o listă întreagă cu oamenii cărora “trebuie” să le cumpere cadouri. Acest om e incredibil. Eu nu mă pot supăra pe el nici atunci când mă tăvăleşte aiurea.
La câteva ore după ce am ajuns la Invercargill, aşa obosiţi cum eram, am dat o fugă în cantonamentul naţionalei. Nu ne aşteptam să fim primiţi cu covorul roşu, dar, încă o dată, am realizat cât de mici suntem noi românii.

Am fost azi la meci. A bătut Scoţia, dar am fost mândru de ceea ce au făcut băieţii pe teren contra Scoţiei. De la oficială până la vestiare, sute de scoţieni m-au felicitat pentru meciul excelent făcut de steajari. Aveam pe mine o bluză de trening a naţionalei României. Plus acreditarea agăţată de gât.

De câteva ore sunt pe net. I-am trimis lui Sorin, Sorin Breazu-colegul meu de la Evz (care a ţinut LIVE meciul României şi a făcut o treabă extraordinară), poze de la meci. Cipic a dormit. Acum s-a trezit şi mă bate la cap.  Încearcă, având în faţă programul meciului, ă-i înveţe pe jucătorii din echipa României.
Azi, după meci, i-am făcut cunoştinţă cu toţi. Mulţi dintre ei s-au uitat cu admiraţie la noi. “Ce băieţi. Când te-am văzut, m-am frecat la ochi. Mi-am zis că nu suntem pe Arcul de Triumf şi totuşi te văd. Incredibil”, mi-a zis Vali Calafeteanu.
Ne pregătim să mergem la băieţi, la hotel. Cipic vrea să cumpere o sticlă de şampanie pentru Robert Antonin. E ziua lui azi. I-am zis să stea liniştit.
Revin mâine. De la Wellington. Mergem la Remus, prietenul lui Cipic. Şi să vedem Africa de Sud – Ţara Galilor!

10 thoughts on “Jurnal de călătorie la capătul lumii! Noua Zeelandă!

  1. Ma bucur pentru tine tati! Astept urmatoarele povesti, cand ai timp. Nu sta prea mult pe net, ai timp sa o faci cand te intorci. Viziteaza, mergi la meciuri, du-te in baruri, vorbeste cu oamenii! Sunt convins ca e ceva fabulos acolo. Toate cele bune Adi!

  2. Bravo Adi! Sper sa vezi cat mai multe lucruri minunate si sa te bucuri din plin de aventura ta. Vorba lu’ Ciprian: O viata avem!!
    Si nu uita sa faci cat mai multe poze…

  3. Adi,
    Ma bucur ca ai ajuns cu bine, desi drumul a fost greu cred ca a meritat.Iti doresc sa te bucuri cat mai mult de aceasta frumoasa experienta a vietii tale.Te pup de aici de departe

  4. salut adi! sper ca ma mai tii minte. mi-am tras nick de manelist 🙂

    esti meserias. ai condei! 😉 urmaresc cu placere blog-ul, dar acum voi comenta doar despre prima ta deplasare ca jurnalist :-). desi au trecut 14 ani de atunci, imaginea acelei lovituri libere de pe stanga executata scurt pentru torpila lui militaru la firul ierbii mi-a ramas intiparita in minte de parca ar fi fost ieri … ce amintiri, ce vremuri! a urmat clipa de glorie a lui lavi hrib, foarfeca lui ciocoiu … intre timp echipa aceea a fost ingropata, locul ei fiind luat de obscura creatie fc pipera. a disparut spiritul, a disparut identitatea, a disparut orice. nici 10 cupe ale campionilor la rand nu ar reusi sa schimbe ceva. in fine, nu o mai lungesc. a fost doar un flashback. “amintiri din copilarie”, cand lumea era in ordine …

    sper ca v-a placut roma si ca totul este ok! saluta-l si pe cipi din partea mea!

    keep in touch!

  5. apropos emirates, ma surprinde ca nu ai avut cazare. din cate stiu, politica lor e sa asigure cazare gratuita si pasagerilor de la economy daca escala e de minim 8 ore. in 2009 am zburat cu ei de la mumbai la new york si am avut o escala de vreo 20 de ore in dubai. puteam avea si numai 2-3 (in acest caz as fi zburat si eu cu A380 :D), dar asa imi alesesem eu cursa pentru a avea timp sa vizitez putin din dubai. mi-au dat un voucher care includea viza, cazare si mancare la hotel!

    la hotel am dat 30 USD si am fost intr-un tur organizat de hotel. ghidul era pakistanez. ne tot vrajea cu “aici e hotelul x, aici locuieste emirul y, aici e nu stiu ce turn”, iar apoi obligatoria oprire sa facem poze cu burj al arab. toti wow si moau! eu am facut o singura poza, dupa care am lalait-o pe plaja. ghidul se apropie de mine si ma intreaba in engleza: “totul ok! nu pareti prea interesant. este, totusi, cel mai renumit hotel din lume”. ma uit la el si ii raspund: “sir, in urma cu 3 saptamani eu am fost in tara dumneavoastra, am vazut cathedrala de la passu (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/18/Cathedral_Ridge_Passu_NEFrontier_Pakistan.jpg), am fost la doi pasi de rakaposhi si de nanga parbat, asa ca doar nu vreti sa imi cereti sa ma entuziasmeze o banala constructie de sticla si otel”. mi-a strans mana aproape lacrimand si mi-a multumit ca vorbesc asa frumos despre tara lui, una cu o reputatie nu foarte buna intr-o lume spalata pe creier si ignoranta. inutil sa mentionez ca a urmat o seara lunga alaturi de el, alti pakistanezi, multe cesti de ceai, smochine si curmale, asa ca nu am apucat sa dorm in patul pus la dispozitie de emirates.

    nu-i nimic, aveam 14 ore de zbor pana la ney york, adica timp suficient sa dorm in avion, nu? asta pana am auzit “… our crew members speak x,y,z and romanian”. cu tupeu m-am dus in spate sa intreb ce si cum, iar rezultatul a fost o prietenie care tine pana in ziua de azi!

    mai tii minte ce spunea mark, tipul din christchurch, unul din cei responsabili cu security-ul stejarilor? “rugby world cup is all about meeting people”. mi-as permite sa-l completez: “everything is all about meeting people” …

Leave a Reply to Cosmin Petrescu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *