Jurnal de călătorie. Lisabona 2014 (I)

Hierro
E minutul 90 al finalei UEFA Champions League. Real atacă, atacă, atacă. Atletico face ce ştie mai bine, se apără. Cam din minutul 70 am convingerea că finala asta va avea prelungiri. Nu ştiu de ce, dar aşa cred. Şi, sincer, chiar îmi doresc. Doar n-am bătut drumul până la Lisabona pentru 90 de minute şi un gol? De la margine se arată cinci minute suplimentare.

“Frăţioare, nu îţi e frig”, mă întreabă Basarab Panduru, aflat în dreapta mea. Sunt singurul din tribună la mânecă scurtă. Panduru are pe el cămaşă, un pull-over şi un sacou! Dar suferă de frig. “Pune ceva pe tine, că mă ia cu frig doar când te văd”, adaugă Pandi. “N-am”, îi răspund.

Am plecat dintr-un Bucureşti în care erau 30 de grade sau pe acolo. De unde să ştiu că la Madrid şi la Lisabona e mai frig decât la noi? Nu simt însă frigul.

Simeone a înnebunit pe margine. Fanii lui Atletico sunt în delir, cântă fără încetare de la începutul meciului. Cei ai Realului au momente când uită de ce au venit. Sunt mult mai obişnuiţi cu victoriile mari decât cei ai lui Atletico. O înfrângere n-ar prinde bine, dar ei ştiu că favoriţii lor sunt an de an acolo sus, în toate competiţiile.

E minutul 94. Corner pentru Real. E ultima fază. Mă uit după Casillas. Îl caut în careul lui Courtois, dar el e undeva la centrul terenului, pe post de ultim-apărător. E o tactică şi asta. Bate Modrici. Am impresia că mingea aia face un secol până la Sergio Ramos, după părerea mea cel mai bun jucător al Realului de multă vreme. Şi e gol!

Telefonul vibrează întruna. “Cineva, acolo, sus, te iubeşte! Ai prelungiri”, îmi scrie soră-mea, Lea. La fel şi prietenii Sorin Breazu, Cătălin Cîrnu, Christian Clemens. Şi alţii.

Fug la o ţigară. Nu ştiu cum dracului fac, dar simt o arsură la şoldul drept. Şi la pulpa dreaptă, pe muşchi. M-am accidentat! Îmi revin brusc durerile alea nasoale de la Bansko, de acum aproape doi ani, când m-am rupt în prima zi a primei Balcaniade de fotbal a jurnaliştilor sportivi.

Uit pentru câteva momente de finala UCL şi mă gândesc la faptul că pe 5 iunie plecăm la Chişinău, să ne apărăm titlul balcanic, cucerit anul trecut la Buşteni. Iar eu m-am accidentat stupid, în timp ce alergam să bag un tutun. Măcar m-am accidentat pe “Da Luz”! “Lasă, mă duc şi eu la Marijana, la Belgrad, acolo unde a fost şi Diego Costa acum câteva zile. Măcar 10 minute să rezist la Chişinău, cât a rezistat Costa pe “Da Luz”!

Revin la locul meu, un loc normal, pe scaune, nu la masa presei, care e supraaglomerată. Au început prelungirile. Jucătorii lui Simeone sunt morţi. Fizic. Moralul lor nu e la pământ, e la vreo doi metri sub pământ.

Treziţi brusc de golul lui Ramos, fanii Realului, mai numeroşi, sunt de neoprit. La fel şi elevii lui Carlo Ancelotti.

Nu simt frigul. Nici măcar oboseala, deşi n-am dormit decât o oră în ultimele două zile. Simt doar, aşa, o senzaţie… E greu de descris în cuvinte.

Meciul s-a încheiat. Cobor jumătate de tribună pentru a fi cât mai aproape de locul ceremoniei. Nu pot vedea însă nimic. “Oficiala” e sub tribuna în care se află masa presei. Mă uit însă pe cele două tabele de marcaj.

Atmosfera e senzaţională. Fanii lui Atletico, mulţi cu ochii în lacrimi, îşi continuă spectacolul. Jucătorii lui Simeone îi aplaudă. Peluza învinşilor se goleşte apoi. Chiar înainte ca Iker Casillas să sară în braţele Regelui Spaniei (ce relaţie între cei doi!).

O iau şi eu din loc. Mă duc spre zona mixtă, să-i văd de aproape pe “zei”! Pe drum dau în nas în nas de Arsene Wenger! Am o poză cu el de la CE din 2008. E încă la Coco, fotograful cu care am fost în Elveţia acum şase ani. Nici acum nu ne-a dat pozele, mie şi lui Daniel Conţescu. Îl apuc de mână pe Wenger şi îl salut. El se întoarce către mine, nu pare surprins, zâmbeşte şi-mi răspunde prietenşte! După care fuge. E invitat probabil la vreo televiziune. Nu apuc să-i spun că lucrez la Eurosport, post la care el e specialist!

Apoi îl zăresc pe Fernando Hierro. E la doar 2-3 metri de mine. Vorbeşte la telefon. Suntem despărţiţi însă de un gard. Dau să-i fac o poză. “No photo! No photo”, strigă la mine un oficial UEFA. Fug!

Mă uit peste umăr şi văd convoiul de maşini al Regelui Spaniei. Plec însă spre zona mixtă.

VA URMA! La noapte!
Explicaţie foto: Hierro, vorbind la telefon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *