Jurnal de călătorie. Lisabona 2014 (II)

multe multe 352 multe multe 353 multe multe 355 multe multe 356

Ceasul autogării “Lisboa Oriente” arată 5.45. Dimineaţa! Autobuzul care m-a adus de la Madrid a plecat. Pentru el, “Oriente” a fost doar o ultimă haltă înainte de finalul călătoriei de peste 600 de km şi care a durat toată noaptea.

N-am închis un ochi. Frigul, nu sunt mai mult de 10 grade Celsius, mă chinuie. Îmi pun un alt tricou peste tricoul deja transpirat. Sunt dezorientat. “Unde dracului să mă duc mai întâi?”, rostesc cu voce tare.

Sub imensa staţie de autobuze e un pasaj. La fel de uriaş. Pasajul e transformat de câteva zeci de nevoiaşi în dormitor. Oamenii care dorm nu se văd. Par mărfuri acoperite cu pături ieftine. Tovarăşii mei de drum se uită cu indulgenţă la ei. Sub “dormitor” e o staţie de metrou. Nimeni nu ştie însă când se vor deschide porţile.

Ies la suprafaţă şi trag într-o cafenea plină de taximetrişti, decupaţi parcă din peisajul bucureştean. Te-ar duce oriunde, bani să iasă. Cât mai mulţi. Îi întreb cum pot ajunge la “Da Luz”. Cei mai mulţi râd şi îmi spun că unica soluţie e taxiul. Unul, mai cu inimă, mă lămureşte: “Iei metroul până la Sao Sebastiao, schimbi pe linia albastră şi cobori la Colegio Militar”.

Cobor înapoi în pasajul în care un “badigard” dă deşteptarea celor care dormeau până atunci liniştiţi. Nu îi zgorneşte, ci doar le spune să se aşeze în cur, să nu mai stea întinşi. A văzut, probabil, că sunt mulţi turişti care se holbează la amărâţii aceia, iar imaginea de metropolă nu trebuie stricată. Cu sau fără dormitorul uriaş de la “Oriente”, Lisabona e un oraş frumos. Foarte frumos.

Se deschid porţile la metrou. Sunt primul! O negresă grasă, una ca în desenele cu Tom şi Jerry, mă vede că umblu capiu. Mă întreabă unde vreau să ajung. “Colegio Militar. La Da luz”, îi spun. Îmi arată harta şi apoi locul de unde îmi pot procura bilet. Pleacă. Se întoarce însă după câteva secunde şi-mi face semn să o urmez. Mă bagă pe blat în staţie şi îmi repetă pentru ultima oară traseul. O întreb ce voi face la destinaţie, atunci când va trebui să ies din staţie. Râde şi dă a lehamite din mână. Pare să spună: “ai să te descurci”.

Şi, într-adevăr, mă descurc. Mă bag în spatele unuia care tocmai băgase cartela pentru a ieşi din staţie şi mă furişez afară alături de el.

Ies la suprafaţă. S-a luminat deja. E ora 7.00. Zăresc coloanele de pe “Da Luz”. În stânga las celebrul “Centro Comercial Colombo”, un mall gigant, despre care prietenul Johhny mi-a zis că e cel mai mare din Europa. L-am vizitat acum vreo trei ani, când Oţelul a jucat în Liga Campionilor cu Benfica. Tot atunci am văzut şi “Da Luz”-ul.

“Da Luz”-ul meu doarme. Sutele de tir-uri ale televiziunilor care vor transmite finala Ligii din această seară dorm şi ele. Porţile stadionului sunt ferecate. Fac câteva poze. Îmi trag şi un “selfi”. Ptiu, încă un neologism cu care îmi încarc memoria.

Mă opresc la o benzinărie de unde pot admira stadionul. Cu 1.90 euro (e ofertă!) îmi cumpăr un sandwich şi o cafea. Ies la o ţigară, în spatele benzinăriei unde îmi fac planul de bătaie. Nu prea am variante, aşa că gândurile mele zboară spre alte destinaţii. Unul cu o acreditare atârnată de gât coboară dintr-o maşină şi intră în benzinărie. E steward la finala Ligii Campionilor. Îşi ia ceva de mâncare şi o cafea. La ieşire îl abordez şi-l întreb unde e Centru de Acreditare. Îmi arată traseul şi pleacă.

Mai bag un tutun şi mă urnesc. Fanii Realului şi cei ai lui Atletico îşi fac apariţia. Coboară din maşini, fac poze. Unii caută un bilet în plus.

Poarta stadionului care dă în Centrul de Acreditare are trei încuietori şi un lacăt imens. Vreo zece inşi îmbrăcaţi la costum aşteaptă şi ei. Mai sunt vreo doi ziarişti.

Într-un final, poarta e deschisă şi am cale liberă spre “viza” de intrare la finală UEFA Champions League. Prima din viaţa mea! O tănără îmi cere actele, print-ul mail-ului de la UEFA, îmi face o poză nasoală şi, un minut mai târziu, am acreditare!!!

De acum pot umbla prin stadion fără probleme. E însă abia 8.30. La 9.00 cică se deschide Centrul de Presă, ăla unde ziariştii şi fotografii, era să uit, şi comentatorii, îşi desfăşoara activitatea până-n meci şi după.

Sunt primul şi acolo! În câteva ore devin răsfăţatul gazdelor. Cei care vin după mine, ziarişti şi fotografi din întreaga lume (mai puţin din România…), au impresia că-s de-al casei.

Deschid net-ul şi bag pe “feisbuc”. Dau câteva teleoane. Iar timpul trece. Trece intrând în vorbă cu diverşi, aflând fel de fel de noutăţi. Bag o cafea. E gratis. Şi câteva prăjituri. Avem chiar şi mere la liber. Trăiască UEFA!

Un tânăr, angajat al UEFA, se plimbă încolo şi încoace. Se asigură că totul se desfăşoară ca la carte. Află povestea mea şi mă întreabă de ce nu dorm. “Îmi e ruşine”, îi răspund. “Fii serios! Eşti ziarisr”, îmi răspunde el şi îmi arată un fotoliu, de o sută de ori mai comod decât scaunul din autobuz sau decât cel din avionul de navetişti Bucureşti – Madrid.

Mă trezesc după vreo oră, alături de alţi câţiva “obosiţi”. Unul doarme pe jos, alături de laptopul la care lucrase până să-l ia somnul. E un peisaj absolut superb! Deşi afişele lipite pe pereţi îi roagă pe cei din sală să menţină mesele curate, acestea sunt pline de laptopuri, pahare goale, resturi de mâncare, hârtii.

Ies afară la o ţigară, unde mă împrietenesc cu “badigardul”. Înjghebăm o discuţie. Despre finala Ligii, despre femei şi despre Portugalia.

Mă întorc în sală. La una dintre mese zăresc un personaj cunoscut, dar pe care nu l-am mai văzut de ceva vreme. Vorbeşte la telefon. Mă vede şi el. Mă priveşte şi pare să spună: “De unde să te iau?”. Zic cu voce tare: “Tati, vorbeşte că-ţi spun eu după aceea”. Omul meu e norvegianul André Bergdølmo, fost fundaş dreapta la Ajax Amsterdam pe vremea când acolo jucau Lobonţ şi Chivu, iar eu eram prietenul lor.

Norvegianul André Bergdølmo şi cehul Tomáš Galásek erau cei mai serioşi oameni din echipa aia. Îi spun lui Bergdølmo cine sunt şi am surpriza să mă ia în braţe! Îl întreb de copii, el mă întreabă de Lobonţ şi de Chivu. Îi spun despre ei ce ştiu de la alţii. André comentează pentru o televiziune din ţara sa. În următoarele două ore nu îşi ridică nasul din hârtii şi din telefon. Se pregăteşte de meci!

VA URMA!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *