Jurnal de călătorie. Pe autostrăzile patriei

autostrada Ferrari

Prima ţară Occidentală văzută de subsemnatul a fost, am mai spus-o, Ungaria. La vreo patru ani de la Revoluţie.

Mă “înhăitasem” cu nişte băieţi din Buftea, care îşi propuseseră pe vremea aia, încurajaţi de curentul general, să devină bişniţari! Au eşuat însă lamentabil, ca şi subsemnatul.

Plecam vineri seara din Gara de Nord spre Budapesta cu o sută de mărci în buzunar. Trenul era plin de oameni care cărau în ţara vecină diverse. Foarte diverse!

Trenul “decola” fix la ora 20.50. Stăteam în cur, câte opt în compartiment, la “clasa a II-a”, printre genţi pline cu marfă. Marea încercare o reprezenta Vama Curtici. Acolo, în vamă, avea loc selecţia naturală! Cei mai proşti bişniţari erau daţi jos din tren. Uneori vameşii confiscau şi marfa. Am păţit-o şi eu la un drum!

După o noapte de mers cu trenul, erai rupt. Unii coborau la Békéscsaba, imediat după graniţă, unde era un târg. Alţii mergeau până la Budapesta. Miza era mai mare. Dar şi riscul, direct proporţional.

Ne întorceam duminică dimineaţă cu câte 4-5 kilograme de cafea, cu câte 3-4 radio-casetofoane cu leduri (nişte mizerii!), dar şi cu alte mărfuri. De cele mai multe ori, abia îmi scoteam drumul. Şi asta în primul rând pentru că, odată ajuns la Budapesta, părăseam grupul de “bişniţari” şi mă plimbam fascinat pe străzile din Budapesta. Pe jos ajungeam înapoi la gară, la Keleti.

Apoi, pe la sfârşitul anilor 90, am pornit spre Olanda, cu mai mulţi colegi, eram deja jurnalist sportiv la cotidianul Evenimentul zilei. Mergeam la Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă – Grupa B. Juca şi echipa României. Era primul drum în Vest “pe roţi”.

Ţin minte că am stat aproape tot drumul lângă şofer, chiar lângă schimbătorul lui de viteze, şi mă uitam ca prostul înainte. Ungurii abia începuseră să lucreze la autostrăzi. Defrişau, dărâmau dealuri, săpau, inaugurau scurte tronsoane. La noi, dacă nu am fi avut bucata dintre Bucureşti şi Piteşti, construită înainte de 1989, habar n-am fi avut ce înseamnă termenul de autostradă.

Odată cu intrarea în Austria a început “haosul”! Mă uitam tăcut la spectacolul oferit de autostrăzile care se întindeau înaintea noastră, la cele cu care ne intersectam, la cele pe care le lăsam în urmă. “Să vezi ce o să fie în Germania. Ăia n-au limită de viteză”, îmi zice la un moment dat unul dintre şoferi.

Germania a constituit, fără tăgadă, un şoc! Maşinile ne depăşeau cu o viteză ameţitoare, dispărând în câteva secunde la orizont. Nu mai văzusem aşa ceva.

Deşi parcă stăteam pe loc, în comparaţie cu autoturismele, aveam un sentiment de libertate. Parcă zburam. Mulţi ani după acel episod am considerat autostrăzile drept simbolul Vestului, al civilizaţiei, al libertăţii. Chiar şi azi, din când în când mai am acest sentiment.

Chiar spuneam zilele trecute, înainte de drumul ăsta spre Germania, că abia aştept să ne urcăm din nou pe şoselele ăstora din vest, inclusiv ale ungurilor, care în mai puţin de două decenii au pus toată ţara pe autostrăzi.

Îmi era teamă însă de drumul până la Makó, acolo unde începe de fapt cu adevărat Europa. Doar gândul la traseul Bucureşti – Piteşti – Sibiu – Deva – Arad – Nădlac – Mako îmi dădea fiori. Ultima oară când făcusem drumul acesta, de fapt traseul invers, la întoarcerea din Austria, de la schi, acum trei ani, am plâns. 16 ore, atât am făcut de la Nădlac la Bucureşti. Am şi scris la vremea respectivă, aici, pe blog.

De data asta a fost parcă altceva. Bucureşti – Piteşti pe autostradă. Aia făcută pe vremea lui Ceauşescu. Apoi până la Sibiu, pe Valea Oltului, a fost în regulă. Mă refer la circulaţie. N-a fost aglomeraţie, n-am avut parte de accidente, de lucrări sau de pietre căzute de pe versanţi, care să ne încetinească înaintarea.

De la Sibiu până dincolo de Deva am mers pe autostradă. Nu îmi venea să cred. “Deci, se poate şi la noi”, mi-am zis cu voce tare.

Haos puţin pe centura Aradului, apoi de la Pecica iarăşi sus pe autostradă! Până aproape de vamă.

Christian, prietenul meu, susţine că până în 2020, adică în cinci ani, va fi gata şi autostrada dintre Piteşti şi Sibiu. Plus Deva – Lugoj. Adică o să mergeme de la Bucureşti până la Nădlac, la graniţă, doar pe autostradă! Am şi făcut pariu, eu susţinând că totul e o utopie şi că lucrarea nu va fi gata până când rezervele mondiale de petrol nu se vor fi epuizat. 

De la Nădlac până în bazinul Ruhr-ului, destinaţia finală a călătoriei mele, au fost fix 1.500 de kilometri. Întreaga distanţă a fost parcursă exclusiv pe autostrăzi. Mako – Szeged – Budapesta – Győr – Viena – Linz – Passau – Regensburg – Nürnberg – Würzburg – Frankfurt – Siegen – Dortmund, acesta a fost traseul.

Un drum lung, aglomerat, cu multe porţiuni în lucru, cu “stau”-ri de câte zece kilometri.

drum stau drum politie

Am fost puţin dezamăgit. Parcă nu mai sunt autostrăzile din anii 90. E adevărat, numărul maşinilor e de, probabil, o sută de ori mai mare decât acum 20 de ani. Dacă autostrăzile nu mai sunt la fel, au rămas însă neschimbate bunul-simţ, respectul dintre şoferi, deşi de categorii diferite, bucuria de a te simţi liber.

La Radio, la intervale scurte, eşti bombardat cu informaţii. Ieri, de exemplu, pe “A 3”, am aflat de la Radio că la kilometrul “x” pe autobahn e un ciocan! Sau că un motociclist şi-a pierdut geanta, iar şoferii erau îndemnaţi la vigilenţă extremă, că un “F 17” e transportat la un muzeu de pe traseu, etc, etc, etc!!!

Mă bucur că am parcurs o parte din drumul Bucureşti – Nădlac pe autostradă, semn că în ţara asta se mişcă ceva. Că nu totul e pierdut!

PS: Am trecut în Germania pe A 45 (segmentul dintre Dortmund şi Frankfurt) prin locul unde acum trei ani am blocat circulaţia, după ce am rămas în pană cu un VW Golf proaspăt achiziţionat cu bani împrumutaţi! Iată aici şi povestea aceea, scrisă la vremea respectivă! Pentru cei care aţi uitat! Sau n-aţi citit!

“Aventuri pe A 45 sau cum mă îndrăgostesc de toate proastele”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *