Un ziarist bătrân mi-a dat azi deşteptarea. A sunat pe la opt şi jumătate ca să-mi spună că i-a plăcut povestea despre “Test Drive-ul cu Mini”. Şi mi-a făcut şi un reproş, aşa, ca să-mi meargă bine toată ziua: “Adi, te vinzi prea ieftin”! I-am răspuns, în timp ce creierul meu încă mai dădea rateuri, ca un motor diesel, încercând să pornească, că eu n-am preţ!
Altceva n-am ştiut ce să-i răspund.
Mi-am făcut o cafea, după care am luat-o agale spre locul de fumat, de pe balconaşul de la celălalt capăt al holului. Se fuma “cu casa închisă”! Abia mi-am găsit un loc în cei doi metri pătraţi. Nea Florian, nevasta lui, Frusina, şi alte două vecine, discutau aprins despre “europarlamentare” şi despre fata lui Adrian Copilul Minune, care cică ar fi fugit de acasă.
Mamă, ce subiecte. Iar am plecat fără brichetă. Apelez la bunăvoinţa lui nea Florian. Nu mă bag în discuţie. Ascult. Se trece rapid însă la starea vremii şi la cel mai important eveniment al zilei de azi: în Mexic se dau pensiile.
Cu două zile înaintea zilei în care statul român îi umileşte pe pensionari, beneficiarii din Mexic nu mai au bani nici de ţigări.
Femeile se retrag, după ce înjură televiziunile că nu îl lasă în pace pe “amărâtul de Gigi Becali” şi pe Băsescu pentru simplu motiv că nu îl eliberează pe cioban.
Rămân cu nea Florian. O dăm, de fapt o dau, pe economie, vorbim despre masonerie, despre datoria SUA şi, într-un final, tras de vecinul meu, cădem în nostalgia perioadei comuniste. “Era mai bine”, zice, ca de fiecare dată, nea Florian.
Termin cafeau şi mă bag în celulă. Încă mai am butelie! Recordul meu se îmbunătăţelte cu fiecare zi ce trece. I-am făcut plinul cu GPL în noiembrie 2012! Îmi aduc aminte de punga cu spanac scoasă de la congelator acum două zile. Ulei de măsline într-o tigaie mare, spanacul pus peste, apoi condimente, iar peste 15 minute e gata! Arunc în altă tigaie trei ouă de ţară, de la Poieni, de la prietenul Dan Iordache, şi am în faţă un mic dejun de vis!
Tommy îmi dă târcoale şi miaună neîncetat. Îi place cum miroase, dar ştiu că n-ar mânca niciodată spanac cu ouă ochiuri. E doar curios!
Plouă în Mexic. Îmi place când plouă. E mai puţină lume pe stradă, puful plopilor, care ne-a înnebunit zilele astea, a dispărut ca prin farmec. Până şi pata aia imensă de ulei, cât harta Rusiei de mare, de la Opelul care a lovit ieri dimineaţă poarta micilor fotbalişti din Mexic, începe să se scurgă uşor-uşor spre gurile de canalizare.
Iau o pauză, ca să-mi priască micul dejun copios şi, profitând de faptul că nu sunt rufe la uscat, ies pe balconaşul celălalt pentru a bea tutun. Sub balcon e, de vreo jumătate de an a apărut, o Alfa Romeo Break, de culoare albastră. Are numere de Bulgaria. Nu ştiu a cui e. Seamănă leit cu maşinile pe care le aveau pe vremuri carabinierii. Doar că nu scrie pe ea “carabinieri”. Într-o seară, la un şpriţ, îl întrebam pe un vecin: “Auzi, n-o fi furată de la carabinieri?”. “Te-ar mira?”, a venit răspunsul.
Butonez telecomanda televizorului. Pe EuroNews se vorbeşte tot despre europarlamentare. Ca şi la noi. Ăştia, adică nemţii, francezii, parcă au alte feţe. Tot politicieni sunt, însă. La “no comment”, în finalul orei de ştiri, e prezentată sosirea la Viena a câştigătoarei, sau a câştigătorului, Eurovision.
Câţiva fani îi fac “divei” o primire călduroasă. Emoţionată, “fata” se înclină, după care îi cere “badigardului” sau cine o fi ăla de lângă ea, să-i scoată trofeul din cutia în care era ambalat. Trofeul e o chestie sub forma unui microfon. Are în acelaşi timp alura unei … Un gând pervers îmi trece prin minte. Doamne, iartă-mă!