Jurnal de ghetou. Dor de Mexic

poza
Titlul e pus puţin cam aiurea. Sincer. Aş fi fost mult mai inspirat dacă puneam semnul întrebării după “Dor de Mexic”. Adică, să fi sunat “Dor de Mexic?”.

Nu mai contează. Îl las aşa.

Am cam dispărut de pe blog în ultimele două săptămâni. O primă explicaţie ar putea fi dată de faptul că am capitulat din nou, ca de obicei necondiţionat, în faţa reproşurilor venite din partea unor persoane de la care, vorba lui Ghiţă Pristanda, mă aşteptam la o protecţie.

Şi, uite aşa, m-am supărat pe blog! Şi, uite aşa, n-am scris un cuvinţel despre cele două săptămâni petrecute undeva în Vest, în poate cea mai tare experienţă trăită de subsemnatul în ultimii mulţi ani.

Ieri m-am întors. Şi, poate pentru prima sau, cred, pentru a doua oară în viaţa mea, mi-a părut rău că m-am întors acasă. Acasă în România, acasă în Mexic. De aceea am zis ceva mai devreme că ar fi trebuit să scriu “Dor de Mexic?”.

Dar asta e viaţa. Nu mă plâng, Doamne fereşte, că iar începe ofensiva reproşurilor.

Dacă însă scotocesc prin memorie, pe raftul unde am depozitat deja amintirile din ultimele două săptămâni, voi găsi probabil cel puţin un moment în care mi-a fost dor de Mexic. De tot Mexicul ăsta numit România. Dar n-a fost însă un dor, nu ştiu cum să spun, aşa cum ştim toţi că e dorul, a fost altceva.

A fost mai degrabă o părere de rău. O părere de rău la gândul că în tot acest interval (mă refer la cele două săptămâni) am trăit, ca un om normal printre oameni normali şi că, aici mă refer doar la persoana mea, acasă la mine nu mai simt că aş fi un om normal.

Oameni normali, pentru care respectarea legilor nu reprezintă vreun moft sau vreo favoare făcută autorităţilor. Oameni normali, sensibili la tot ceea ce îi înconjoară.

Unii cu titlu de “von”, care au cunoscut foamea şi umilinţa de după cel de-al doilea război mondial, dar n-au abdicat nicio clipă de la principiile cu care au crescut, alţii fără vreun titlu, lipsiţi de educaţia primilor, dar, totuşi, educaţi.

Bat câmpii! Ştiu! Aşa că mă opresc.

Uneori îmi pare rău că n-am plecat definitiv din România atunci când s-a ivit ocazia. Alteori, nu. Ştiţi cum se vede România de la mii de km distanţă atunci când nu arunci cu milioanele de euro pentru un tratament cosmetic gen “Explore the Carpathian garden”?

În cele două săptămâni petrecute în ţara aia din Vest, n-am văzut despre România decât un reportaj despre copiii din canalele Bucureştiului, vreo două ştiri având ca personaje principale câţiva ţigani şi o ştirucă despre arestarea lui Voiculescu. Şi, STOP!

Am avut surpriza, nu pentru prima oară însă, să interacţionez cu oameni la care cunoştinţele despre România se rezumau doar la Ceauşescu şi la Dracula. Nici măcar nu ştiau care e capitala României. Prostie? Aroganţă? Habar n-am.

Am cunoscut însă şi oameni puşi la punct cu realităţile mioritice, dar incapabili să înţeleagă cum noi, românii, putem răbda atât.

Am încercat să le explic. Să găsesc alibiuri. Am dat vina pe intelectualii care ar fi putut schimba ceva după Revoluţie, dar care şi-au depus în bănci inclusiv libertatea de exprimare, ca să fie siguri că nu le-o ia nimeni.

N-am reuşit să conving nici măcar un om că mulţi dintre noi nu avem nicio vină. N-avem pe dracu’… Avem toţi.

Ieri am revenit dintr-un loc în care n-am văzut aruncat pe jos nici măcar un chiştoc, dintr-o lume unde oamenii zâmbesc şi discută între ei pe stradă mai mult decât civilizat, în care respectul faţă de tot ceea ce îi înconjoară mi s-a părut, îmi cer iertare, dubios de dezvoltat. Futu-i mama mă-sii de respect…

M-a fost frică, recunosc, de această întoarcere în Mexic. Nu ştiu de ce? Frica mea nu şi-a găsit însă justificare. Doamne, cât de adaptabil sunt!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *