Jurnal de ghetou. Ziua cea mare!

E trecut de miezul nopţii. E vineri, 25 aprilie. Azi e lansarea oficială a noului blog! Ce frumos sună. În fapt e o continuare a celui vechi, acum, însă, mai “profesionist”! Zic!

Mai profesionist în sensul că mă voi concentra mai serios pe ceea ce voi posta. Dincolo de obişnuitele mele “inepţii”, voi încerca să ţin pasul cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Voi încerca să fiu şi mai altruist decât până acum.

Coincidenţă sau nu, fetele sunt în noapte asta în Mexic! Sunt în spatele meu. Dorm de mult. Le-am luat din zbor, de la Sălăjan. Doamna Anişoara are de lucru mâine dimineaţă, cu noaptea în cap, şi a apelat la mine. Când m-a sunat, nici nu am aşteptat să-mi spună despre ce e vorba. I-am zis direct: “Ce naiba am mai făcut? Cu ce am greşit, că mă suni doar atunci când fac ceva!”

N-a fost vorba însă de vreun nou “derapaj” din partea subsemnatului. A fost pur şi simplu o chestie de etică. A dracului etică! Meciul de la Eurosport, dintre Araz şi Barcelona, semifinală de UEFA Futsal Cup, s-a prelungit. Am avut două reprize suplimentare, lovituri de departajare. A fost superb. Comentam şi mă gândeam la fete. Că trebuie să le iau. Şi e târziu, trebuie să doarmă, că doar mâine merg la şcoală.

M-au aşteptat însă. Erau atât de bucuroase că merg în Mexic încât nu s-au putut abţine şi, atunci când m-au văzut, au bătut “cuba” cu mine! Şi-au luat şi rochiţe, să dea bine mâine la inaugurare! “Tati, lansezi site-ul cel nou, trebuie să ne îmbrăcăm frumos”, mi-au zis ele.

Fetele lui tata au o impresie foarte bună despre mine. În ciuda faptului că sunt bombardate periodic cu chestii de genul: “Tatăl vostru e un beţiv!” sau “Tatăl vostru e un ratat!”. Ana-Larisa şi Maria-Alexandra sunt mândre de tatăl lor. Aşa zic ele. Mă mint ele, vă mint şi eu! Şi vreau să le întreţin, sincer, acest sentiment de mândrie.

În seara asta am avut noroc. “311” a venit repede, deşi era trecut de ora 22.00. În autobuz, însă, haos. O aurolacă bătrână, biata de ea, a făcut imposibilă atmosfera din autobuz. Femeia, fost copil al străzii mai mult ca sigur, stătea lipită de uşa de la mijloc. Mirosea îngrozitor. Călătorii se masaseră la extremităţi! Autobuzul părea un balansoar pe roţi, un balansoar pe care vreo 30 de inşi încercau să-l echilibreze! Nimeni nu scotea însă o vorbă. A trebuit să urc eu ca să deschid un geam…

Fetele s-au uitat fix, tot drumul, la amărâta aia. N-au zis nimic. Le-am învăţat să nu judece oamenii nicicum. Le-am învăţat să aibă înţelegere faţă de tot ce mişcă pe acest pământ. Să nu tragă concluzii aiurea. Când au coborât însă mi-au pus sute de întrebări. Existenţiale. V-am zis doar, eu cu fetele filozofăm!

De atunci, de când m-au întrebat cine e Dante Alighieri!

Aşadar, invitaţia e făcută. Pentru mâine, la Pam Pam. Aceasta e ultima postare pe blogul vechi. De mâine seară vă aştept pe cel nou. Adi Pavel, prietenul meu, cel care a lăsat orice alte obligaţii, pe bani, doar pentru a-mi vedea site-ul în picioare, mi-a promis că va face el o “şmecherie” prin care atunci când blogul cel vechi va fi accesat, automat vizitatorii vor fi redirecţionaţi pe cel nou! Mare inginerie, să mă ia dracul!

Vă pup şi vă aştept la Pam Pam, la graniţa cu Mexicul! Doamne ajută!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *