La Canguraş!

Am uneori mustrări de conştiinţă vizavi de faptul că n-am fost alături de fetele mele în multe dintre momentele importante ale copilăriei lor. Preocupat mult prea mult cu munca, am ratat o mulţime de evenimente despre care am aflat ori prea târziu, ori, mult mai grav, doar le-am intuit.
Şi totuşi, sunt mândru de faptul că Ana Larisa şi Maria Alexandra au bifat câteva premiere avându-mă lângă ele. Primul drum la biserică l-au făcut împreună cu mine. La fel şi la coafor sau atunci când zânele au făcut cunoştinţă cu schiul, cu înotul ori cu…  acul asistentelor de la Sanador, unde au efectuat primele analize de sânge! Tot cu mine au fost la primul lor meci de fotbal sau la prima lor petrecere.
Acum o săptămână şi ceva, fetele lui tata au dat primul examen din viaţa lor. Au fost la Canguraş. Un fel de Olimpiadă pentru cei mici!
Uff, şi cât de greu le-am covins să participe. Ideea de competiţie le stresează incredibil. Cred însă că e ceva normal până la urmă pentru nişte copii de doar 7 ani şi un pic. Acesta a fost şi motivul pentru care, la un moment dat, au renunţat la înot. “Tati, nu vrem să mergem la concurs. Mergem la înot, dar nu participăm la niciun concurs”, a fost explicaţia lor. N-am vrut să le forţez. Şi nici n-ar fi fost corect. Dacă ar şti ele cât de fricos eram eu la vârsta lor. Cât de timid şi, până la urmă, cât de prost!
Cu o zi înainte de Canguraş, mi-am luat liber. Le-am dat teste de clasa I-a, de a II-a şi chiar de a III-a. Larisa a dat “examenul” în dormitor, pe birou, iar Alexandra în bucătărie.S-au descurcat de minune. Fără exagerare. Copilele astea sunt fabuloase, dar nu au încredere în ele. Cine să le-o transmită? Nişte adulţi mult prea preocupaţi de munca lor şi care, în egoismul lor, uită de copilărie?
Le-am dus la Canguraş, după care le-am aşteptat la ieşire. Au făcut câteva greşeli minore. Văzându-le, le-am pus pe seama lipsei de concentrare. O lipsă de concetrare normală, explicabilă, având în vedere stresul în care trăiesc de ceva vreme.
Copiii ăştia sunt extraordinari. Descopăr asta totuşi mult prea târziu, din păcate.
Ana Larisa şi Maria Alexandra sunt cele mai bune prietene ale  mele. Cu ele vorbesc aproape orice. Uneori şi chestiuni pe care nu le înţeleg. Sau doar am impresia că nu le înţeleg. Eu le consider nişte oameni mari, nişte oameni capabili să vadă lucrurile mult mai clar decât le văd eu ca adult. Şi asta pentru că de cele mai multe ori ele gândesc nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul. Noi, ăştia mari, am cam uitat cum stă treaba cu sufletul. Uneori, îmi reproşez că nu le-am putut oferi mai mult fetelor mele. Nu ştiu, o grădiniţă particulară, o şcoală particulară, mai multă atenţie. Sunt doi copii nemaipomeniţi. Nu doar că sunt ai mei. Doi copii, care nu au primit atenţia pe care ar fi meritat-o, dragostea pe care ar fi meritat-o, educaţia pe care ar fi meritat-o.
După acest Canguraş, mi-am schimbat percepţia despre noţiunea de părinte. Habar nu aveam ce înseamnă a fi părinte. Aveam o cu totul altă idee.
Oricum, vreau să spun doar atât: Sunt mândru de fetele mele!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *