La o bere cu tata

bere-azuga-sa

Nu îmi mai amintesc precis când am băut prima bere cu tata. Oricum, sunt sigur de asta, a fost cu mult după primul şpriţ adevărat băut cu prietenul Dan Iordache la cârciuma “Dealu Mare” din Ploieştiul meu drag imediat ce am terminat liceul.

Ştiu că tata avea un obicei. După ce făceam piaţa, asta se întâmpla duminica, pentru că pe vremuri românul muncea şi învăţa inclusiv sâmbăta, mă opream cu tata la o bere, la una din bombele din jurul “Halelor Centrale”. Erau multe. Vara era o frumuseţe! Berea se scălda în vane alături de calupuri mari de gheaţă, despre care auzeam că datau încă din perioada îngheţului, adică din iarnă, şi care fuseseră păstrate în condiţii speciale de oameni pricepuţi la asta. Pentru tata, berea era un moft. El era cu vinul. Şi în privinţa asta l-am moştenit. În fiecare toamnă îşi făcea vin. Nu consuma însă niciun un sfert din cât făcea. Avea prieteni, care de multe ori nu aşteptau nici măcar să se limpezească preţioasa licoare că deja o terminau!

prahova bere

Nu i-a plăcut niciodată berea la halbă. Tata comanda totdeauna la sticlă. Şi nu orice fel de sticlă. “Băiete, să fie verde”, striga tata la chelnăr. Era o boală chestiunea cu “sticla verde”. Şi asta pentru că uleiul la “Alimentara” venea îmbuteliat tot în sticle de bere. Iar berea în sticle de ulei! Şi, uneori, te trezeai cu ulei în bere. Cică în “sticlele vrezi” nu se ambala ulei. Mă rog! Erau şi câteva metode prin care puteai să controlezi sticla. Înainte să-ţi deschidă ospătarul berea, că după aia era a ta, adică plătită, asta era o metodă (!), scuturai sticla ca să vezi dacă iese uleiul la suprafaţă, sus, în gâtul ei.

Am băut bere cu ulei! Şi nu doar o dată! Asta în anii 80. Înainte de această perioadă însă în România se găsea bere de tot felul. Şi fără ulei! Ţin minte asta pentru că strângeam capacele, pe care le băteam cu ciocanul sau cu o piatră, musai pe o bucată de lemn, ca să nu se deterioreze, şi apoi jucam “capace”. Aveau valoare în funcţie de firmă. Alea rare erau, fireşte, mai preţioase.

eticheta-bere-oltenia87

În anii 80, pe piaţă rămăsese doar bere românească. Capacele nu mai aveau nicio valoare. Nu mai aveau nimic inscripţionat pe ele…

Mai ţin minte că, la o bere, tata, care fuma în perioada aia, îmi zice: “Să nu bei niciodată când fumezi. Adică, după ce îţi aprinzi o ţigară să nu mai pui mâna pe pahar. Ai terminat ţigara, poţi să bei”, îmi spunea el. Am ţinut mereu cont de asta.

Duminică am fost la cimitir, la “Mihai Bravu”, aflat lângă Rafinăria Teleajen, acolo unde sunt îngropaţi ai mei, mama şi tata. Şi am luat o bere. Am stat la mormântul părinţilor mei cu berea în mână şi am povestit. Doar eu şi ei. Le-am povestit despre multe. Despre fete, despre fetele mele, pe care niciunul dintre ei n-a apucat să le vadă. I-am asigurat că în ceea ce mă priveşte totul e bine, dar, sunt sigur, nu m-au crezut. Părinţii simt întotdeauna ce se întâmplă cu adevărat cu copiii lor. Lui tata, mare, uriaş petrolist, i-am mărturisit că nu mai merg la meciurile Petrolului, echipă pentru care îşi lăsa musafirii la masă şi fugea pe stadion. Le zicea: “Lipsesc puţin”! Şi dus era!

Am băut jumătate din bere. Restul i-am lăsat-o tatei, acolo lângă crucea aia nenorocită. Iar la plecare mi-am aprins o ţigară. L-am auzit, parcă, zicând: “Te-ai apucat de fumat, puşlama ce eşti”!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *