La Ploieşti, la cimitir.

În ultimii 15 ani, cele mai multe vizite în Ploieştiul meu natal s-au rezumat la simple drumuri la cimitirul “Mihai Bravu”, de lângă Rafinăria Teleajen. Nici măcar nu pot spune că intru vreodată în Ploieşti, chit că, imediat ce cobori podul de pe centura de Est a Ploieştiului, ăla de traversează calea ferată spre Moldova, pe un indicator stă scris: “Ploieşti, oraşul lui I.L. Caragiale”.
Până la cimitir ai Rafinăria pe mâna dreaptă, câteva case pe stânga şi, la un moment dat, nişte cămine, ca cele din Mexic, tot pe dreapta. Blocurile încep abia după Dâmbu. Habar n-am cum îi zice la cartierul ăsta. Pe vremuri, noi îi spuneam “Satele Unite”!
Când s-a prăpădit mama, cimitirul avea doar două alei. Acum… Doamne câţi oameni au murit în ultimii 15 ani. “Mihai Bravu” e un cimitir normal, “modern”, dacă pot spune astfel, plin de cruci aliniate, în care doar imaginaţia de moment ori dorinţa unora de a ieşi din tipare, face ca pe alocuri cimitirul să arate altfel.
Azi am fost la cimitir. Cu fetele. Ne-a luat Bebe. Bebe Rusanovschi, prietenul meu de la etajul I, de pe Găgeni 88, care s-a stabilit şi el de ani buni în Bucureşti. Mama lui, fostă profesoară, o femeie pe cinste, e înmormântată de câţiva ani tot la “Mihai Bravu”. Ori de câte ori merg la cimitir la părinţii mei, aprind câte o lumânare şi la mama lui. Aşa cum aprind şi la nea Petrică, naşul de botez al surorii mele Lea, şi la profesorul Ignat, directorul de la Liceul Agroindustrial Valea Călugărească, unde am absolvit cu brio în 1985. Cam ăsta îmi e traseul la “Mihai Bravu”. Până o-i afla şi de alte cunoştinţe ce-şi dorm somnul de veci acolo, lângă Rafinăria Teleajen.
Azi am fost şi la “Viişoara”, cimitirul din cartierul de Nord al Ploieştiului. Acolo sunt înmormântaţi prietenii noştri Cătălina şi Valeriu Mihăilescu. S-au prăpădit într-un accident la Săftica. De la moartea lor, mâine, 13 ianuarie, se împlinesc fix opt ani… Nici acum nu-mi vine să cred că s-au dus. El avea 38 de ani. Ea, doar 30. “Tati, de ce îi ia Dumnezeu pe cei buni? Pe cei tineri?”, m-au întrebat fetele, în timp ce priveau figurile zâmbitoare ale celor doi lipite de crucea aia stupidă. N-am vrut să le răspund. Am schimbat vorba.
Cimitirul “Viişoara” e altfel. Are istorie. La “Viişoara” găseşti o mulţime de cavouri, aşa cum era moda odată. Fetele au rămas surprinse. Fugeau încolo şi încoace, descoperind noi morminte, adevărate opere de artă, monumente istorice. “Tati, tati, am văzut o groapă mare, cu scară! Ce e aia?”, ziceau ele, arătând spre un cavou uitat deschis. Am găsit pe aleea centrală, de fapt fetele l-au descoperit, mormântul lui Costică Moldoveanu, fostul mare fotbalist al Petrolului, mort anul trecut. Fetelor li s-a părut straniu ca de o cruce să vadă atârnat, pe lângă tricolor, o eşarfă “galben-albastră”. Mi s-a făcut pielea de găină. Pe altă alee, ştiam de mormânt, se află cripta unde odihneşte Nae Ionescu, şi el fost jucător al Petrolului în anii 70. Exact vizavi de el e un alt mormânt, al unui frizer, pe care îl chema tot Nae Ionescu, personaj de mare excepţie din Ploieşti, mare petrolist. L-am cunoscut cu ani în urmă, înainte de 1989. După Revoluţie ajunsese mare om de afaceri.
Şi mai ştiu că la “Viişoara” e un mormânt mai mult decât celebru! Nu spun al cui! Ăsta e subiect. O să scriu aici, pe blog. Mi-a vândut pontul acum vreo doi-trei ani un paznic al cimitirului, care era mort de beat.
Fetele mele nu şi-au cunoscut bunicii, adică pe părinţii mei. Şi cu toate astea, ori de câte ori ajung la “Mihai Bravu”, după ce aprind câte o lumânare, plâng. Plâng de ţi se rupe inima… Şi sunt doar nişte copii de 9 ani şi jumătate. De Cătălina şi de Valeriu nu mai au cum să-şi amintească. Aveau doar un an şi jumătate atunci când prietenii noştri s-au dus… Le-am vorbit însă mult despre ei. Le-am spus că fără ei, probabil că le-am fi pierdut. Pe ele, pe Ana-Larisa şi pe Maria-Alexandra. Oamenii ăia, alături de frate-miu Edi, “au zburat” pe drumul spre mare într-o seară de iulie, 2004, şi au luat-o din Oltcit-ul meu pe doamna Anişoara, căreia i se rupsese apa la Eforie Sud şi care risca astfel să nască undeva pe la Ciulniţa ori pe la Lehliu.
Le-am promis fetelor că, la primăvară, le voi duce la “Bellu” să vadă mormintele marilor români. Nu că la “Viişoara” ori la “Mihai Bravu” nu sunt mari români, sunt şi acolo. Cei de care am pomenit mai devreme intră în această categorie. “Tati, vreau neapărat să merg la mormântul lui Mihai Eminescu”, mi-a zis Larisa, după ce i-am trecut în revistă câteva dintre personalităţile înmormântate la “Bellu”.

PS: Uitasem! La “Viişoara”, pe una dintre alei, zăresc un bărbat, uşor trecut de 50. Potrivit de statură, cu alură sportivă, îmbrăcat cu un cojoc. Îl fixez cu privirea. Observă că mă holbez la el, dar nu zice nimic. Îl pierd printre morminte. La un moment dat, îl revăd. Trece pe lângă mine. Mă decid să-l abordez: “Bună ziua! Mă scuzaţi că îndrăznesc. Sunteţi cumva domnul Stelian Cizmaru?”. Omul a rămas mut! A venit spre mine, mi-a întins mâna, m-am prezentat, apoi am completat: “Am fost unul dintre cei mai mari admiratori ai d-stră”! Mi-a lăsat numărul lui de telefon. A zis că mă caută sau să-l caut atunci când ajung prin Ploieşti. Stelian Cizmaru a fost unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti ai Petrolului de la începutul anilor 80. Acum e inginer. Şi, jur, nu-l mai văzusem de mai bine de 25 de ani decât în poze!