La Tribunal

Judecatoria Ploiesti

Am trecut pentru prima oară pragul unui tribunal acasă, la Ploieşti. Din curiozitate şi la îndemnul prietenului şi colegului de liceu Dan Iordache, zis “Jordache”. Era un proces în care era judecat un vecin de cartier al lui Jordache, unul poreclit “Neamţul”. Omul spărsese un chioşc de bilete ITP! De autobuz adică. Şi a pus-o apoi pe mă-sa să le vândă prin staţiile din Ploieşti. L-au prins repede.

Stăteam mai întâi afară, în aşteptarea dubei, care îi aducea pe arestaţii ce urmau să fie judecaţi. Alături de rudele şi de prietenii acestora. Apoi fugeam în sala de judecată să urmărim procesele.

Am mai fost de câteva ori, tot în acea perioadă, la diverse procese, tot din curiozitate, deşi nu sunt o fire indiscretă. Dimpotrivă! Uşor, uşor, am renunţat însă la acest sport, în primul rând pentru că prezenţa într-o sală de judecată îmi crea disconfort, deşi n-aveam nicio treabă cu subiecţii. Îmi făcusem deja o idee despre cum se împarte dreptatea în timpurile moderne, deşi credeam altceva despre termeni precum tribunal, proces, acuzat, inculpat, avocat. Citisem prea multe cărţi, probabil, şi visasem de asemenea în exces la justiţii divine ori la cele ale bătrânilor şefi de triburi!

Vizitele la tribunal din acei ani au reprezentat lecţii de viaţă. Tot atunci mi-am propus să nu mai intru vreodată într-un tribunal. Şi ani buni n-am mai avut vreo treabă cu locaţiile de acest gen, chit că la Ploieşti, în drum spre Stadionul “Petrolul” treceam pe lângă tribunalul adolescenţei mele.

Până acum “freo” patru ani, când cel mai bun prieten al meu, pentru că aşa am considerat-o pe doamna Anişoara, a băgat divorţ! Deşi venise blindată, cu dosare, avocat, etc, am refuzat să intru în tribunal. “Nu îmi place acolo, aşa că faci ce vrei, pe mine nu mă prinzi”, i-am zis. Aşa am ajuns în ghetoul din Mexic! Aşa am rămas fără fetele mele…

judecatoria-sectorului-3-1    296

După o binemeritată pauză, pe care o credeam eternă, am revenit la tribunal! În anul de graţie 2015. De data asta eu având lovitura de începere! Nu s-a putut altfel. Nu puteam plăti o amendă inventată de CNADNR. Mai pe lung, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, care, în stilul caracteristic instituţiilor României post-decembriste, m-a taxat fără explicaţii pentru o faptă ce aparţinea altcuiva. E adevărat, cu o maşină care fusese în inventarul meu, dar cu mult timp în urmă şi pe care o scosesem legal din toate evidenţele, inclusiv de la fisc.

Pentru că scrisorile celor de la CNADNR veneau la vechea adresă, la un moment dat m-am trezit chiar şi cu o ameninţare de “executare silită”. “Tati, plăteşte amenda. Nu e mult, doar 250 de lei”, am fost sfătuit. Cum să plătesc, dacă n-am comis nicio ilegalitate?! De ce să plătesc?! Putea să fie o amendă şi de 1 leu, tot n-aş fi plătit-o. Nu mă amendează statul român zilnic, prin lipsa de respect cu care ne tratează pe toţi? Până şi pe asta, pe “lipsa de respect” adică, am putea să o contestăm, dar suntem, noi, românii, prea fricoşi, prea laşi, prea respectuoşi cu statul.

Am apelat astfel la unul dintre membrii Senatului Academiei Pam Pam, avocat de meserie. Avem la Academie oameni cu profesii de tot felul. Inclusiv pictori! Omul mi-a făcut “întâmpinările”. Apoi am fost nevoit să dau o fugă la Judecătoria Sectorului 3, unde mai fusesem, aşa cum am menţionat mai sus, acum “freo” patru ani. Ştiam drumul. Am stat la coadă, în atmosfera aia de rahat de la tribunal, am plătit taxa pentru contestaţie, după care am aşteptat.

După câteva luni, sună telefonul. Domnul avocat la celălalt capăt al firului: “Tati, pe 8 octombrie ai proces cu CNADNR-ul! Să nu cumva să nu te prezinţi. Succes”. Toţi cei apropiaţi îmi spuneau că n-am nicio şansă, Compania de Autostrăzi invocând în proces tardivitatea acţiunii mele. “Te lupţi cu morile de vânt, tati”, auzeam în jurul meu.

Pe 8 octombrie, anul de graţie 2015 (!), cu noaptea-n cap, am pornit spre Tribunal. Ştiam dinainte că nu trebuie să mănânc, ca să nu mi se facă rău pe acolo, şi, eventual, să merg la budă, aşa, ca să nu mă apuce burta!

De la “Eroii Revoluţiei” la “Piaţa Unirii” nu sunt decât două staţii de metrou, aşa că ajung rapid. Apoi o iau pe jos, pe “Splai”. În gând îmi repet “spiciul”, pregătit pe îndelete toată noaptea. Nu ştiu dacă am adormit o oră de grija procesului! Judecătoria Sectorului 3 e pe dreapta, cum mergi pe jos spre Podul Izvor. Clădirea e una veche. Pe perete, la intrarea în Judecătorie e o placă pe care scrie cu majuscule că “În ziua de 24 august 1944, orele 4.30, ostaşii români luptând pentru apărarea Bucureştiului împotriva trupelor hitleriste au luat cu asalt această clădire în care se afla Comandamentul Aviaţiei Germane”. Adică al nemţilor, prieteni cu noi până cu o zi înainte!

303

Acum, clădirea e luată cu asalt de “ostaşii” români care îşi caută dreptatea într-o ţară care îşi bate joc de ei, dar şi de mulţi românii care n-au ce face mai bun. La intrare sunt întâmpinat de un poliţist, care, ca la aeroport, mă somează să-mi pun geanta pe o măsuţă, la control, şi să pătrund în incintă printr-un detector de metale. Trec testul fără probleme. N-am la mine nicio armă, nici măcar ceasul, pe care, de emoţie, l-am uitat acasă, pe caloriferul de lângă uşă. Scot hârtia primită prin poştă şi îl întreb pe omul legii unde trebuie să ajung. “Scrie aici, pe citaţie, nu vedeţi? Etajul unu, sus pe scări, sala din faţă”, mă îndrumă el.

Mă uit pe avizier şi îmi găsesc numele, alături de cel al ălora de la CNADNR la poziţi 51. Din 52! Am de aşteptat, îmi zic. Mai sunt “freo” 20 de minute până la 8.30, ora trecută pe citaţie. Intru totuşi în sală, unde mai sunt câteva persoane, printre care trei avocaţi. La “prezidiu”, în dreapta, o doamnă plictisită păzeşte cele 52 de dosare ce urmează a fi judecate azi. O întreb dacă am vreo şansă să intru mai devreme în dezbatere. Nu îmi răspunde, dar îmi aruncă o privire din care înţeleg că trebuie să-mi aştept rândul. Cobor să bag un tutun. Poliţistul de la uşă îmi zâmbeşte şi mă atacă frontal: “Lăsaţi ţigările, că nu sunt bune”. “Ştiu”, zic, şi îi întorc zâmbetul.

Repet cu voce tare pledoaria pregătită toată noaptea. Sting ţigara şi urc. Intru în tribunal cu mâinile ridicate. Poliţistul râde şi îmi face semn că totul e în regulă!

E 8.30. În sala de judecată îşi face apariţia “doamna preşedinte”, aşa cum îi spune toată lumea din jur şi cum i se adresează cei care îi vorbesc. Un poliţist aflat lângă uşă dă şi mai multă gravitate momentului.

Începe treaba! Doi avocaţi, părţi adverse, îşi expun pledoariile într-un proces în care doi vecini, având din câte înţeleg curtea comună, se ceartă pentru un canal şi o băncuţă amplasată aiurea în opinia uneia dintre tabere. Doamna preşedinte ascultă, pune câteva întrebări, dictează ceva grefierei plictisite, apoi dă verdictul: “Următorul termen, pe 3 decembrie”! Superb!

“Dosarele 5, 6, 7, 8? Nu e nimeni?”, se aude vocea doamnei preşedinte, care îmi pare cea mai plăcută piesă din acest puzzle grobian.

În stânga mea, mai în faţă, îşi face apariţia o familie de ţigani. Mama, tata şi fiul. Acesta din urmă e încadrat de părinţi ca de nişte “badigarzi”. E mic şi îndesat. Şi negru. Parcă e un pilier din naţionala de rugby a Fiji! Îşi tot roteşte privirea prin sală. Nu înţelege nimic. Mă fixează la un moment dat! Şi stă aşa preţ de cinci minute! Pe ceas! Apoi mă lasă. La intervale destul de scurte, pilierul din Fiji mă fixează iarăşi. Nu ştiu ce să fac. Să zâmbesc? Să mă strâmb la el? Îl las însă în pace. Ţin “laiv” pe “feisbuc” aventura mea de la Judecătoria Sectorului 3. Primesc pe toate canalele încurajări. Râd la glumele pe care le citesc în diversele comentarii. Poliţistul de la uşă mă ceartă din priviri.

Pe rol e un dosar în care sunt daţi în judecată hinghierii din Sectorul 3. Conform martorului, aceştia au adunat câinii inclusiv din curţile oamenilor. Neagă faptul că ar fi auzit strigându-li-se “Criminalilor, ucigaşilor, plecaţi acasă”! Se recomandă a fi, citez, “jurnalist de investigaţii profesionist”. Afirmaţia asta îmi stârneşte curiozitatea. Omul e cu spatele la mine, aşa că n-am cum să-i văd faţa. Poate e vreunul pe care-l ştiu, că doar în cei 20 de ani de presă i-am cunoscut pe cei mai mulţi dintre jurnaliştii de teren. Mă dau într-o parte, dar nu-l recunosc pe om. Se bat câmpii în privinţa hingherilor încă 15 minute. Vine amânarea şi în acest dosar.

298

Am moralul destul de ridicat, deşi au trecut câteva ore de la debutul şedinţei. Schimb priviri cu prietenul meu, pilierul din Fiji. Şi număr dosarele care au mai rămas până la al meu. Şi, inevitabilul se produce. “51”, strigă doamna preşedinte. Îmi adun lucrurile deja pregătite şi mă înfiinţez. Sunt copleşit de emoţii, iar inima îmi bate atât de tare încât am impresia că se aude în toată sala. Partea adversă, adică CNADNR-ul,  n-a catadicsit să trimită pe cineva. Oamenii sunt, probabil, siguri de victorie. Dar şi eu sunt pregătit. Am avut antrenor bun, sunt intrat în cantonament de aseară!

“Nu vă supăraţi, unde trebuie să stau?”, o întreb pe doamna preşedinte. Femeia se uită la mine ca la maşini străine. “Ştiţi, nu vin prea des pe aici”, adaug. Sunt invitat să-i înmânez grefierei Cartea de Identitate. Subliniez cu voce tare că mi se pare normal să mă legitimez. Par un Švejk, celebrul personaj al lui Jaroslav Hašek. Bravul soldat Švejk era însă mereu relaxat. Aerian, ca şi mine, dar relaxat.

“Cât preconizaţi că va dura procesul?”, întreabă doamna preşedinte. Mă uit în spate, dar realizez că mi se adresează. “Doamna preşedinte, nu ştiu ce să zic. Eu nu mi-am dorit acest proces, dar am fost nevoit. Ştiţi, eu n-am comis nicio faptă rea, dar am fost amendat. Dacă ar fi după mine, aş vrea să se termine ieri”, răspund.

“Rog să se consemneze”, zice femeia, care mai adaugă ceva, dar nu înţeleg. Apoi mi se spune că partea adversă solicită respingerea acţiunii mele pe motiv de tardivitate. Că dacă am ceva de spus. Încep să turui, fără să ţin cont de pledoaria pregătită cu atâta conştiinciozitate! Nici nu mai ştiu ce zic. “Opriţi-vă. Sunteţi prea pătimaş! Am înţeles”, zice doamna preşedinte. Îi dictează grefierei plictisite, care bate la tastatura calculatorului din dotare. Brusc îmi amintesc de procesele la care asistam voluntar în adolescenţă şi aud parcă grefierele de pe vremuri rupându-şi degetele în “tastatura” maşinilor de scris! Ce zgomot mai făceau!

“Vă rog să urmăriţi pe internet ceea ce va urma”, îmi spune doamna preşedinte. Mai zice ceva, dar tot nu înţeleg. “Ce fac acum, doamna preşedinte?”, o întreb respectuos. “Tocmai v-am spus, dar nu sunteţi atent. Vorbiţi cu prea multă patimă”, mai spune femeia şi îmi face semn că audierea în cazul Dosarului nr. 51 s-a încheiat.

Mă îndrept spre uşă, urmărit de privirea pilierului din Fiji, care e parte în Dosarul 52, ultimul.

Cobor scările. Îmi vine să vomit şi mă loveşte în plin un vagon de tristeţe. Nu îi descopăr provenienţa.

Îmi închid telefonul şi pornesc pe străzi fără o ţintă precisă. 

————————-

Au trecut câteva zile,două, de la vizita la Judecătoria Sectorului 3. Stau pe podea şi mă uit la un meci de rugby de la Cupa Mondială. Sună telefonul. Răspund. “Adi, să-ţi dau o veste bună”, se aude vocea lui Dorel Hogea, avocatul, prietenul meu, “Ţi-au dat câştig de cauză”.  Vestea mă bucură, dar nu peste măsură. E mai degrabă uşurare. Am însă şi un procent important de tristeţe în mine, rămas din ziua prezenţei la tribunal. Şi îmi aduc aminte de nervii consumaţi, de timpul pierdut, de banii, puţin e adevărat, dar bani până la urmă, cheltuiţi într-o misiune încheiată cu succes, dar atât de penibilă…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *