Mai are România nevoie de mine? Sau de tine? Sau de noi?

Noua-Zealanda2
– Tati, de ce pana mea te-ai mai întors din Noua Zeelandă? Dar din Olanda de ce ai revenit? Dar din Germania? De ce n-ai rămas în Malta?
– D-aia! Pentru că nu pot să rămân, tati. Aici m-am născut. Aici îmi e locul. Aici mi-am trăit poveștile, alea frumoase despre care scriu pe blog. Aici sunt mormintele părinților mei, ale bunicilor și străbunicilor, ale celor mai buni prieteni. În plus, aici, în România, am fetele, pe care, da, așa e, le văd arareori, dar le văd și, mai ales, le simt aproape. Și mai e ceva: țin la dezamăgiri, tati. E greu să-mi saturi desaga dezamăgirilor, pentru că am învățat să le diger.

Cam acesta e dialogul din ultimii ani cu cei câțiva care mă întreabă cu insistență ce a fost în capul meu atunci când m-am întors de la captul lumii, din Noua Zeelandă. Uneori, aceiași oameni extrapolează, amintindu-mi de alte episoade, gen Germania, Malta, Olanda. Prea multe reproșuri!

– Tati, ai uitat când ai achitat factura aia de la Enel în valoare de 47 de milioane? Ai uitat cum ai fost tratat în meseria ta? Și cum ești tratat în continuare? Ai uitat la câte concursuri de genul „concursul se ține joi, dar postul e ocupat de marți” ai fost? Ai uitat de batjocura cotidiană?
– Nu, n-am uitat, dar ce să fac?
E parcă răspunsul ciobanului din „Miorița”. Și cam așa e. Că, vorba aia, doar noi, românii, puteam inventa „Miorița”!

300-rise-of-an-empire-poster-banner

Mă uitam zilele trecute alături de fete la un film pe HBO. Un continuare a panaramei de „300 – Eroii de la Termopile”. „Rise of An Empire”, parcă se numea. Cu Temistocle, cu Xerxes I, cu tot tacâmul. O porcărie și ăsta până la urmă, dar …. totuși, istorie. Și le ziceam, lor, fetelor: „Tati, când vor face americanii un film despre Mihai Viteazul ori Ștefan cel Mare, înseamnă că am contat și noi în istoria omenirii, dar nu cred că se va întâmpla asta vreodată. E adevărat, fac despre Dracula, dar ignorând adevărul istoric. Dar, iată, despre greci, despre istoria lor, se fac filme. Asta e diferența între noi și ei, grecii”.

Fetele mele au fost martore la final de an 2015 la câteva episoade penibile, rușinoase, pe care tatăl lor a fost nevoit să le digere. Asta, apropo de digerat dezamăgiri. Au văzut un tată incapabil să înțeleagă de ce casiera îi spune: „știți, nu mai aveți bani pe card! Scrie: fonduri insuficiente”. Apoi au fost martore la o discuție penibilă între tatăl lor și angajatele de la CEC, care îi explicau, ăluia de s-a întors din Noua Zeelandă acum patru ani și jumătate, că are contul blocat din pricina unei amenzi primite de la CNADNR, amendă contestată, cu proces, și recunoscută de instanță, cu decizie definitivă, ca fiind ilegală. Și au mai văzut un tată care umba cu o zi înainte de Revelion ca să se împrumute pentru a pune ceva pe masă și ca să-și plătească facturile, deși avea o sumă civilizată în cont, o sumă muncită, nu furată, care ar fi putut fi chiar mai mare dacă oamenii pentru care a prestat în 2015 ar fi fost oameni.

19_big

Fetele mele au plecat, la mama lor, și n-au mai asistat la umilințele la care tatăl lor a fost supus în debutul lui 2016 pe culoarele Judecătoriei Sectorului 3 sau în holul apartamentului de lux, transformat în birou, ocupat de firma „Barbu – Dobre” (ce ironie a sorții: „Dobre”!), „Executor Judecătoresc”, cea care mi-a blocat absolut abuziv amărâtul de cont.
Și n-au fost de față nici la discuția dintre mine și prietenul Dorel Hogea, avocat meu de suflet, căruia i-am spus, ieri, la Academia Pam-Pam: „Tati, jur pe viața mea, cea a mai rămas din ea, că pe ăștia, adică pe CNADNR și pe executorii lui Pește Prăjit, îi voi da în judecată și nu mă voi lăsa până când nu voi câștiga, iar ei să recunoască faptul că au greșit. Tati, am îmbătrânit cu zece ani… Și să-ți mai spun ceva: procesul ăsta nu va fi doar al meu, ci a celor mulți care suntem umiliți zi de zi de așa zisele autorități. Suntem prea proști, prea lași, tati, și asta nu de ieri de alaltăieri, ci de sute de ani. Că, dacă am fi fost altfel, ar fi făcut americanii filme și despre istoria noastră, chiar așa, proaste, cum sunt <300 – Eroii de la Termopile> sau <Rise of An Empire>”.
Prin acțiunea mea, pe care, repet, jur să o duc până la capăt, nu solicit solidaritate, nici milă, nici înțelegere, ci doar puțină atenție. Suntem singura țară din lume unde oamenii stau la cozi să-și plătească impozitele, în loc să spunem: „Tati, de mâine niciun român să nu îi mai plătească statului român – hoț nicio dare”.
Se pare că desaga aia a dezamăgirilor, de care vorbeam la început, e plină. Se pare că nu mai pot digera, ba mai mult, că am făcut indigestie la dezamăgiri. Și mai fac o promisiune: dacă nu voi reuși în demersul meu, jur, am să plec din țara asta. Și asta în ciuda faptului că nu mai sunt tânăr și că nu stăpânesc o meserie de mare căutare, pentru că în ultimii 20 de ani am făcut presă, da, presă (!), branșa aia din care au fugit valorile și au rămas, cu mici excepții, impostorii, șmecherii, cei care au reușit să compromită acest domeniu în România.
Stau, tot mai des, și mă întreb: Mai are România nevoie de mine? Sau de tine? Sau de noi?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *