Mi-am luat bicicletă!

bicla Adi

Ca şi automobilul, înainte de 1989 chiar şi bicicleta era un lux. La noi în bloc, pe Găgeni 88, aveau bicicletă următorii “tovarăşi”:
1. Radu Năstase, idolul tuturor copiilor din cartier – parter, apartamentul 3! Acum e în SUA. De fapt e de vreo 32 de ani şi îmi citeşte, de acolo, blogul! Radu a avut de-a lungul anilor mai multe “bicle”. Eu ţin minte cel mai clar o “semicursieră”, la care ne zgâiam toată ziua. Era dată în mă-sa de frumoasă!
2. Gigi Florescu, super-băiat, de la etajul 1, apartament 8! Pe Gigi îl ţin minte cu un “Pegas 1.200”, o bicicletă ciudată, cu şaua lungă, de intrau doi-trei oameni pe ea, şi cu ghidonul format din două coarne arcuite. O urâtanie.
– Unica amintire legată de Gigi şi de “Pegasul” său s-a petrecut într-o seară de vară, când băieţii mai mari din bloc se întorceau de la o plimbare. Am impresia că mai erau şi din blocul de vizavi. Povestea s-a petrecut chiar în faţa scării. Eu eram cocoţat pe gard. Să fi avut 6-7 ani. Cert e că Gigi, care era în spatele altui biciclist, a frânat târziu şi a intrat cu piciorul direct în cricul celuilalt, care era o veritabilă ţepuşă! Imaginea aia cu piciorul lui Gigi străpuns de cric n-am uitat-o niciodată. Îmi mai amintesc că bietul Gigi urla, iar sângele îi ţâşnea din picior. Un vecin, chiar că nu mai ţin minte cine, l-a urcat repede în maşină şi l-a dus la spital. Cu mintea mea de atunci, eram convins că Gigi, care era bun prieten cu frate-miu, Edi, va muri! După câteva ore, Gigi s-a întors de la spital cu zâmbetul pe buze. Asta mi s-a părut de senzaţie.

Nu mai ştiu cine mai avea bicicletă pe Găgeni 88 din generaţia veche. Din generaţia mea au fost Laurenţiu, Emi de la etajul 1, Cami Velican.

Mai mică decât mine cu un an, Cami primise de la ai ei un “Pegas 1.500”! Cred că asta era prin 1980-1981. Pe acolo! Cele două Pegasuri, “1.200” şi “1.500” se deosebeau fundamental. Nu era vorba, Doamne fereşte, de cm cubi, ci de preţ! Costa unul 1.200 de lei, altul 1.500 de lei – un salariu pe vremea aia. Cel din urmă, adică “1.500”-le, era mult mai frumos. Şaua mică. Ghidonul bine proporţionat. În plus, puteai să o pliezi, “se rupea” de la jumătate. În 1983 mă pregăteam să dau treapta a II-a. Pentru cei care nu ştiu, la trecerea din clasa a X-a în clasa a XI-a se dădea examen, ca la admitere în clasa a IX-a. Am simţit că a sosit momentul să-l înduplec pe tata. Atât pentru el, care aducea banul în casă, cât şi pentru mama, care trebuia să gospodărească fiecare leuţ, achiziţionarea unei biciclete reprezenta o adevărată provocare! Mai ales că şi ceilalţi fraţi îşi doreau fiecare bicicleta lui.
Cami Velican se plictisise de Pegasul ei, care zăcea acum undeva în boxa familiei de la subsolul blocului. Ocazional partener de table al tatei, domnul Velican a anunţat că vrea să vândă bicicleta. O lăsa la 1.200 de lei. Şi în două rate. Atunci tata mi-a zis: “Iei treapta, vezi bicicleta. N-o iei, la profesională cu tine”.
Am luat treapta şi am primit bicileta, de care eram foarte mândru. Pegasul meu “1.500”, dar care costase “1.200” (!), m-a purtat în următorii ani peste tot în jurul Ploieştiului: la Boldeşti, la Plopeni, la Bucov, la Pantazi.

La Pantazi am învăţat să merg pe bicicletă, cu mult înainte de achiziţionarea Pegasului. Pantazi e un sat amărât, care aparţine de Valea Călugărească, aflat la vreo 5-6 kilometri de Ploieşti, pe malul Teleajenului, de acolo era tata. Cred că aveam 7 ani atunci când m-am decis că e musai să învăţ să merg pe două roţi. Nici nu ştiu de ce, pentru că perspectiva achiziţionării vreunei biciclete nu se prea întrezărea!
Unchiul meu, nea Tomel, fratele tatei, avea în bătătură două biciclete marca “Tohan”! Aşa se numeau. Una de damă, adică fără cadru, pe care o “călărea” tanti Tuţa, nevasta lui, poştăriţă în zonă, şi una, normal, cu cadru.
Susţinut şi propulsat în acelaşi timp de trei-patru verişori, porneam pe drumul plin de pietre în uralele localnicilor. Mă uitam fix la roată. Nu vedeam mai departe! N-am reuşit să-mi ţin echilibrul nici după primele 3-4 ore de “şcoală”. Eram plin de sînge, dar nu mă lăsam. Spre seară, am reuşit! În timp ce încercam să îmi menţin echilibrul, vărul meu Relu, mai mare ca mine cu câţiva ani, îi ziceam uneori nene, striga la mine “Nu te mai uita la roatăăă!!!”. Am înţeles că în noaptea aia am dat din picioare non-stop. Toţi se amuzam pe chestia asta!

Cu Pegasul meu am început naveta la Pleaşa, după liceu, când, pentru că nu luasem la facultate, lucram la o fermă de viţă de vie. Treceam Dâmbu, apoi traversam câmpul, salutam din mers şoferii care stăteau cu zilele pentru a umple cisternele cu bitum fierbinte de la Rafinăria Vega, tăiam satul Ploieştiori, traversam Teleajenul pe o punte care se legăna tot timpul, şi intram în fermă. Drumul până la sediul fermei era de fapt o alee de beton. Cum mergeai înspre birouri aveai un gard de sârmă pe mâna dreaptă, iar în stânga un şanţ.
Cunoşteam drumul ăsta ca pe propriul buzunar. Într-o dimineaţă am avut surpriza să găsesc gardul de la fermă pus la pământ. Am aflat ulterior că nişte muncitori, care lucrau la fabricile din zonă şi care locuiau într-un cămin din apropiere, s-au îmbătat şi s-au luat la trântă cu gardul! Într-un rest de stâlp de la acel gard am intrat, din pură neatenţie, cu Pegasul meu… I-am rupt furca… Nici nu mai contează ce am păţit eu. N-a fost chip să-i mai dăm de cap vreodată. Orice încercare era sortită eşecului. Nu se găseau piese de schimb, iar improvizaţiile ţineau o zi-două. Pegasul meu, pur şi simplu, murise…

Am vrut să strâng bani, să-mi iau o “Ukraina”. Costa în jur de 2.000 de lei, dar îmi plăcea la nebunie. Avea una tehnicianul de la noi, de la fermă, Marcel îl chema. “Ukraina” avea ghidonul drept, adică coarnele, şaua din piele, impunea respect, arăta super, ca o Volgă în comparaţiile cu celalalte maşini la vremea aia. Am preferat însă să-mi plătesc pregătirea la “Genetica de-a XII-a” şi să intru la facultate.

La 28 de ani de la “moartea” Pegasului meu, mi-am cumpărat a altă biciletă. “Meriva”, asta-i marca. M-am dus la Geo Bate Şaua, adică la George Culda, cel care are Veloteca, şi i-am zis: “Tati, vreau bicicletă”. “Ce bicicletă vrei?”, m-a întrebat Geo. “Nu ştiu, tati. Habar n-am. D’aia am venit la specialist”, am spus. Iar Geo mi-a găsit bicileta asta undeva la Budapesta, la preţ de an 2013. M-am folosit de cardul de credit, ca şi în cazul impozitului, şi am dat mai întâi un avans. Şi tot cu el am achitat-o.
E frumoasă! Încă nu i-am dat nume. Trebuie să mă sfătuiesc cu fetele. Am fost cu ea prin cartier. E ok! Mă cam doare fundul! Înainte să plec de la magazin, Geo a vrut să se convingă de faptul că nu mă voi opri în primul pom.
Mi-a ţinut mai întâi un discurs, în care, cu calmul său englezesc, a explicat ceea ce trebuie să facă un biciclist pe drumurile publice. Apoi, dacă a văzut că sunt în regulă, mi-a dat drumul să zbor.

PS: Am sosit în Mexic! Câţiva vecini m-au întrebat direct: “unde o s-o ţii?”. “În cameră”, zic. “Eee, aşa mai merge, că altfel, la revedere”.

4 thoughts on “Mi-am luat bicicletă!

Leave a Reply to Dan Ratiu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *