Minunea din “311”!

card-ratb-1

N-am chef de nimic. Nu ştiu, am, aşa, o stare de tot rahatul. Tocmai ce mi-am făcut temele şi o pornesc spre Eurosport. Am PSV – Barcelona, din UEFA Youth League. Liga Campionilor pentru ăia mici, adică. Sunt cu prietenul Cristi Petre. Amănuntul ăsta mă mai înviorează.

În staţia de autobuz de la “Poarta 4”, acolo de unde pornesc spre civilizaţie (care o fi aia?!) traseele “330”, “311” şi magnificul “101”, cel mai prost din istoria “ITB”-ului, suntem vreo 7-8 inşi. Mă gândesc la ale mele. “Nu vă supăraţi, ştiţi cumva unde e ANAF-ul?”, mă abordează o tânără, care mă trezeşte astfel din visare. “Puteţi lua tramvaiul 14 sau puteţi merge pe jos. Fix două staţii”, îi răspund, după care alerg spre un “311”, care tocmai venise.

Deşi sunt locuri, stau în picioare, undeva la mijlocul autobuzului. Îmi scot o carte şi mă apuc de citit. La “Liviu Rebreanu” urcă unul într-un cărucior cu rotile, o babă cu două sarsanale, doi şcolari cu ghiozdanele în spate şi trei tineri gălăgioşi. Pe ăsta cu căruciorul îl ştiu de mult. Amărâtul n-are un picior. Pe dreptul. Nu apelează la rampa cu care e dotat autobuzul. Pur şi simplu se ridică din cărucior, şi-l strânge, după care, ţopăind în piciorul valid, urcă. Refuză orice ajutor. De câte ori îl văd îmi dau seama cât de norocos sunt până la urmă.

La următoarea staţie, la “1 decembrie”, e mai mereu aglomeraţie. Probabil, pentru că sunt mai multe blocuri. E şi Auchan-ul. E şi Pam Pam-ul în zonă! Pe la uşa din faţă urcă o tânără familie de ţigani. El, curat, dar tot ţigăneşte îmbrăcat. Pantofi fără şiret, de lac, şosete albe, jeansi găuriţi, o cămaşă multicoloră şi o geacă din piele. Ea… Ea e, vă jur, blondă! Blondă cu ochi albaştri! De o frumuseţe aparte. Poartă o fustă largă, de culoarea ochilor ei, o cămasă multicoloră, aşa cum poartă ţigăncile, şi, peste, fireşte, o geacă din piele. Plus batic pe cap. Are un bebeluş în braţe. Atât de mic, încât am impresie că vine direct de la maternitate.

Nu îşi vorbesc. Au, pe semne, probleme. El scoate un card de călătorie şi îl validează, de două ori. Rămân cu gura căscată. N-am mai văzut de mult ţigan care să achite contravaloarea transportului. Mai ales în Bucureşti.

Se aşează amândoi pe sacunul ăla de un loc şi jumătate din dreapta, aflat în spaţiul dintre uşa din faţă şi cea din mijloc. Par căzuţi din cer. De fapt, părem, toţi trei, căzuţi din cer. Sunt singurul care se uită la ei.

Amândoi privesc absenţi pe fereastra autobuzului. Faţa copilului nu se zăreşte. E acoperită cu o batistă. De când n-am mai văzut batiste!

Uit de carte, uit să cobor la “Titan”, la metrou, uit de tot şi de toate. Sunt fascinat de cuplul ăsta şi nu ştiu de ce. Poate doar pentru că au validat, conform instrucţiunilor care se aud fără încetare în difuzoarele autobuzului, cardul de călătorie. Poate!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *