Italy_celebrating_1934

Mondial fără Italia… de Ionuț Marius Tătaru

Găzduiam la începutul acestui an aici pe blog, în premieră, din altruism, nu din alte considerente, părerile câtorva apropiați, care mă impresionează de ani buni cu scrierile lor. Doi foști colegi la Evenimentul zilei. Simona Stupar și Sorin Breazu se numesc! Am decis atunci să continui acest obicei, cu acordul autorului, firește. Nu m-am ținut însă de cuvânt. Din comoditate. Nici pe ale mele nu le-am mai găzduit!
Sunt multe scrierile ce navighează în oceanul internetului care mă impresionează, deși nu sunt operele unor jurnaliști de meserie, ci, pur și simplu, a unor oameni talentați, pasionați, documentați, sufletiști.
Iată o analiză a eșecului Italiei în campania de calificare pentru mondialul de anul viitor din Rusia făcută de un jurnalist tânăr, pe care nu îl cunosc personal, dar pe care îl citesc ori de câte ori postează pe „feisbuc”. Se numește Ionuț Marius Tătaru. Lucrează la Digi Sport, la site. Azi am avut confirmarea! E băiat tânăr. Nu era născut pe vremea celebrului scandal „Totonero”, dar știe despre el!

ventura

Mondial fără Italia (titlul e al meu!)

Omu’ care a lăsat Italia în afara Mondialului pentru prima oară după 60 de ani, Gian Piero Ventura, nu a mers aseară la tradiţionalul interviu de la finalul meciului. A vorbit doar la conferinţa de presă. Probabil obligat, pentru că senzaţia e că altfel nu ar fi făcut-o. Şi a spus că va lua o decizie în privinţa viitorului său după ce va discuta cu preşedintele federaţiei. Adică alt “curajos”, Carlo Tavecchio. Care Tavecchio a spus că va vorbi doar după 24-48 de ore. De parcă poate exista alt deznodământ în afară de plecarea amândurora după o asemenea ruşine.

Fuga asta de responsabilitate, încercarea de a evita cât mai mult timp (eventual până la capăt) luarea deciziei fireşti, laşitatea unor incapabili care se agaţă de funcţie şi de bani (înţeleg că Ventura ar vrea să negocieze o despăgubire pentru a întrerupe contractul!!!) sunt doar o parte dintre motivele pentru care o cvadruplă campioană mondială a ajuns aici. Toate astea sunt doar o parte a tabloului. La fel cum cei doi păcălici amintiţi mai sus nu sunt singurii vinovaţi.

Pare paradoxal, dar ultimele două titluri mondiale câştigate de Italia nu au fost doar nişte triumfuri memorabile, ci şi parte a actualei probleme. Pentru că italienii nu au folosit acele momente ca o bază să construiască ceva durabil. Le-au folosit ca argumente pentru revizionism. Totonero, în ’82. Calciopoli, în 2006. Despre ăsta din urmă se discută şi acum. Ba chiar au apărut idei cretine (şi se vor înmulţi, sunt convins) că de aia s-a ajuns aici, pentru că a existat Calciopoli. Ideea lor nu e că s-a ajuns la scandalurile alea şi la situaţia actuală pentru că fotbalul italian a fost (încă e?) profund corupt. Practic, titlurile mondiale le-au permis să bage frumos gunoiul sub covor şi să-şi spună “Vedeţi? De fapt, lucrurile nu sunt cosi brutte”. Dai cazzo, non scherziamo!

Italia82

Putem forţa puţin lucrurile şi să spunem că primele semne ale acestei perioade neagre s-au putut observa la Euro 2008, acolo unde squadra azzurra, din postura de campioană mondială, a trecut de grupe doar pentru că Nea Piţi a făcut o tactică atât de strălucită încât România a reuşit să nu marcheze într-un meci în care, cel puţin în prima repriză, a fost invitată elegant să o facă de o naţională a Olandei care nu voia să se complice cu Italia în fazele superioare. Până la urmă, s-a dovedit un eşec pentru toată lumea implicată, da’ asta e deja altă poveste.

Ceea ce trebuia să le dea cu adevărat de gândit italienilor a fost ceea ce s-a întâmplat la Cupa Mondială din 2010. Nu doar la turneul final, ci şi înainte, când Lippi, reîntors după mandatul lui Donadoni, a preferat să meargă în Africa de Sud cu oamenii lui din 2006, deşi unii, precum Cannavaro, Camoranesi, Zambrotta sau Iaquinta, veneau după un sezon sau mai multe ridicole. În schimb, au fost lăsaţi acasă oameni ca Balotelli ori Cassano, care la acel moment traversau o formă extraordinară. Explicaţia? Jucători capricioşi şi care nu se potrivesc sistemului. Nu ca Verratti sau Insigne… Oh, wait! E o adevărată obsesie italiană cu jucătorul, indiferent cât de talentat, care trebuie să se potrivească sistemului. Nici vorbă de a crea sistemul în care calităţile celui mai bun (celui mai în formă) jucător al tău să fie puse în valoare. Ideea asta dusă la extrem a dat naştere unei situaţii unice în 1970, când selecţionerul azzurrilor de atunci, Ferruccio Valcareggi, a inventat o mizerie numită “Ştafeta”, în care Mazzola şi Rivera jucau câte 45 de minute. Exista părerea asta cretină că cei doi nu pot juca împreună. În timpul ăsta, Brazilia îi punea în acelaşi timp pe teren pe Pele, Gerson, Jairzinho, Tostao şi Rivelino. Şi îi dădea 4-1 în finală Italiei. Tot boala asta cu sistemul a dus la un conflict mocnit între Sacchi şi Baggio. Dar nici măcar Sacchi nu a fost aşa nebun să nu-l joace pe Roby. Nu de alta, da’ l-a cărat până în finala Cupei Mondiale. Da, Insigne nu e Baggio. Da’ nici nu are colegii lu’ “Il Divin Codino”. Deci nu, nu e forţată comparaţia.

Italia nu e o ţară pentru oameni tineri. Acolo senatorii trebuie să aibă cel puţin 40 de ani, iar preşedintele 50 (unul singur a avut sub 60 de ani în momentul alegerii). Pentru italieni, Verratti încă e tânăr (are 25) şi încă există întrebarea dacă “il ragazzo” e pregătit să i se acorde responsabilităţi în plus. În timpul ăsta, ştiu nişte Asensio sau Mbappe care îşi fac de cap la 21, respectiv 18. De ce am adus vorba despre asta? Simplu, pentru că în turul cu Suedia, Italia a avut pe teren 6 băieţi născuţi în anii ’80. Tinerii Italiei (indiferent ce înseamnă asta) trebuie să mai aştepte. Într-un fotbal în care marile forţe nu doar că mizează pe generaţii de excepţie formate din jucători născuţi la mijlocul anilor ’90, dar au deja pregătite valul următor, adică anii ’99-2000. În schimb, Italia e incapabilă de ani buni să renunţe la inutilul campionat Primavera pentru a crea echipe secunde care să joace în ligile inferioare. În felul ăsta, pasul către echipele mari se face greoi şi ineficient, pentru că se se cer rezultate imediate. Am găsit ceva interesant pe Twitter. La Mondialul din Qatar, presupusele vârfuri ale noii generaţii azzurre vor avea următoarele vârste: Romagnoli (27), Rugani (29), Caldara (28), Bernardeschi (28), Berardi (28), Conti (28), Florenzi (31). I-aş adăuga eu pe Donnarumma (23) şi Gagliardini (28). Pentru toţi ar fi primul Mondial. Deocamdată, nici unul nu e titular cert la naţională (în cazul lui Berradi, nici convocabil). La vârstele alea, ar trebui să fie un nucleu deja experimentat, cu măcar două turnee finale la activ, la apogeul carierei şi să atace titlul. Pentru italieni, ei încă sunt tinere speranţe, care trebuie să câştige experienţă.

Sistemul care anulează calitatea individuală şi reţinerea de a miza pe tineri. Un “tandem” nimicitor pentru il calcio.

Italy_national_football_team_Euro_2012_final

Să nu ne lăsăm păcăliţi de cele două europene, din 2012 şi 2016. Între ele a fost Mondialul din 2014, alt eşec răsunător, născut din aceeaşi lipsă de viziune şi strategie. Şi ambele au venit într-un context în care aşteptările oricum nu erau foarte mari (paradoxal pentru o mare forţă a fotbalului mondial, Italiei îi convine acest statut de outsider, se hrăneşte din el) şi se vorbea despre reconstrucţie şi alte idei frumoase. Iar dacă parcursul de la Euro 2012 i se datorează într-o oarecare măsură şi perechii Balotelli-Cassano (ăia lăsaţi acasă doi ani mai devreme), entuziasmul din 2016 poate fi explicat prin stilul heirupist al lui Conte, care a ştiut ca pe lângă tactică să adauge şi acel ingredient emoţional din care s-au născut victoriile strălucitoare cu Spania şi Belgia. Dar nici Conte nu s-a omorât să schimbe ceva. Ba chiar e responsabil pentru simbolul mediocrităţii Italiei: naturalizarea şi convocarea lui Eder. Ăla băgat înaintea lui Insigne în turul cu Suedia. Faptul că o cvadruplă campioană mondială a ajuns să mizeze pe un brazilian mediocru, ignorat de propria sa ţară, în faţa unui talent ca Insigne, doar pentru că se potriveşte sistemului, explică multe. La fel ca gestul de aseară al lui De Rossi, care aproape implora introducerea lui Lorenzo.

O altă problemă. Campionatul intern. Nu, nu o altă idee cretină, cea a numărului mare de străini. Aici e şi ipocrizie. În primul rând, în urmă cu ceva ani, italienii se plângeau că nu le mai vin campioni în Serie A. Adică străini. Adevărata problemă e calitatea scăzută a stranierilor. Care ajung să fie transferaţi pentru că 1) au preţuri mai accesibile decât italienii şi 2) nu există încredere în propriii tineri (ce am vorbit mai sus). În plus, 20 de echipe sunt prea multe. În ultimii ani, echipele promovate, cu mici excepţii, au făcut imediat cale întoarsă în Serie B. Iar asta era evident încă de la jumătatea campionatului. Astfel că a apărut un grup de mijloc care stă mare parte a sezonului fără griji. Cazzo competiţie, cazzo emoţii. Dar nu se revine la 18 echipe. Pentru că bani. Ăia din televizări. După care atârnă majoritatea echipelor. Altă strategie nu există.

Ar mai fi câte ceva de spus şi despre presă, care are la rândul ei mare parte din responabilitate. Dar deja m-am lungit mai mult decât voiam. Ideea e că aşa cum marile succese despre care vorbeam la început au fost folosite prost, acest eşec istoric poate fi (şi trebuie) folosit corect. Dar fără jumătăţi de măsură, fără italienisme. Printre lacrimi, Buffon spunea aseară că fotbalul italian are viitor, pentru că are “orgoliu şi forţă”. Da, frumos. Şi da, istoria ne-a arătat că squadra s-a ridicat mereu după ruşini epocale. Doar că de data asta s-ar putea să nu fie suficient. E nevoie şi de prospeţime, şi de strategie şi, hai dracu’ să nu fim englezi şi să o spunem!, de valoare. E frumos la imn, dar nu s-a mai făcut de mult 1-0.

E nevoie de un restart pe modelul Germaniei, care a făcut asta după ce a ieşit ultima în grupă la Euro 2000. Iar acolo era vorba despre o naţională care câştigase titlul european cu doar 4 ani înainte. Dar pentru un asemenea pas, Italia trebuie să înveţe să treacă peste stereotipurile care au condus-o până acum. Rasismul e unul dintre ele. De exemplu, secretarul Lega Nord (şi europarlamentar), imediat după meci, aseară, pe Twitter:

https://twitter.com/matteosalvini…/status/930190915502735361

Nu ar fi chiar restartul pe care îl aveam în minte. Pentru că pe lângă ideea greşită în sine, e şi această părere complet idioată că italienii încă sunt miezu’ în fotbal, pentru că au câţiva antrenori care fac rezultate pe ici, pe colo. Ntz! Tocmai am văzut că miezu’ e putred şi plin de viermi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *