Mulțumesc, Universitatea Craiova!

Sunt încă mahmur după Supercupa României de la Craiova dintre Universitatea și CFR Cluj. Deși au trecut câteva zile, încă persistă acea stare de buimăceală ce mă cuprinde după fiecare eveniment important din viața mea. Emoțiile au trecut. Rememorez fiecare minut petrecut pe „Ion Oblemenco”. Ce onoare să fiu crainic în inima uneia dintre cele mai fierbinți zone fotbalistice de pe pământ. Sincer, mi-a părut rău de Craiova. Merita să câștige Supercupa măcar pentru suporterii săi extraordinari. Mulți dintre ei, am mai spus asta, și-au rupt de la gură doar pentru a fi acolo, pe „Ion Oblemenco”.

Stau în micuța mea bucătărie din Pieptănari. Navighez pe internet. Citesc diverse. Sună telefonul, aflat undeva la încărcat. Îmi ia ceva timp până să-l găsesc. Mă uit pe ecran. Nu recunosc numărul care mă aplează. Răspund: „Da. Bună ziua”. De la celălalt capăt, o voce feminină mă abordează cu respect: „Bună ziua! Domnule Adi Dobre, de la Clubul Universitatea Craiova vă deranjăm. Mă numesc …. Ce faceți? Bine? Domnule Dobre, am vrea să vă propunem ceva, o colaborare. Știți, am dori să fiți crainicul nostru la meciurile de pe teren propriu”.

Mă uit în telefon. Nu recunosc numărul. Gândul mă duce la o farsă. Totuși, cum să glumești cu așa ceva, chiar dacă nu e o chestiune de viață și de moarte. Dialogul continuă, iar norii incertitudinii se risipesc. E o propunere cât se poate de serioasă. Mi se face pielea de găină, mă așez din nou pe scaun și zic: „Vă mulțumesc foarte mult. Sunt onorat. Mărturisesc faptul că și pentru clubul d-stră e o notă bună (aici am fost puțin lipsit de modestie!), dar îmi e teamă că nu pot onora propunerea. Sunt 500 de kilometri dus-întors. Știți, eu mai comentez în week-end, mai am și alte treburi, nu aș dori să vă încurc. Mă rog, am să mă mai gândesc. Vorbim”.

Ce dracului să vorbim?! Propunerea fusese acceptată înainte de a avea certitudinea că apelul nu a reprezentat o farsă. Cum să refuzi o asemenea ofertă?! Auzi, crainic pe „Ion Oblemenco” la meciurile Științei! Ce tare sună! Pentru un ploieștean, petrolist până în măduva oaselor, dar admirator de olteni, care nu a primit vreodată din partea clubului Petrolul nici măcar propunerea de a vinde bilete la poarta stadionului, doar ideea de a fi crainic pe „Ion Oblemenco” pare, așa, o recompensă divină.

Încă nu îmi revin. Telefonul sună iarăși. Mă uit pe ecran și nu recunosc numărul. Răspund. De la celălalt capăt al firului mă abordează o altă voce feminină, alta decât cea de mai devreme: „Domnule Adi Dobre, din partea Clubului Universitatea Craiova vă deranjez. Ați fost sunat și mai devreme. Eu sunt …., mă ocup de … și voiam să vă întreb care ar fi pretențiile d-stră financiare pentru o colaborare”. Pretenții financiare! Tati, păi dacă aș fi avut pretenții finaciare în cariera mea, dacă aș fi fost mai pragmatic, mai evreu, aș fi mers acum cu un BMW, nu cu o Dacia 1.300 din 1974! „Doamnă, vă rog să veniți d-stră cu o propunere finaciară și discutăm zilele viitoare. Trimiteți totul pe un mail”, am răspuns. Prin primirea unui mail aș fi dorit să pun capăt incertitudinii care plana încă asupra propunerii. Tot credeam, așa, un doi la sută, că totul nu e decât o glumă.

Dar nu a fost o glumă! Am acceptat onorat propunerea Clubului Universitatea Craiova de a fi crainic pe „Ion Oblemenco” în următorul sezon. Un an pe „Ion Oblemenco”! Incredibil! Visez?!
„Tati, ești nebun! Doar tu te poți băga în astfel de combinații! Cum naiba ajungi la Craiova? Unde stai? Vine iarna. Un meci acolo înseamnă o zi de muncă. Ratezi comentarii. Dacă oamenii nu sunt serioși”, îmi spune un vechi prieten, care cunoaște în amănunt viața mea, cu bune, cu rele, așa cum e viața, după care continuă: „Uite, îți dau mașina mea să mergi acolo, dar nu cred că e cea mai bună idee. Treaba ta, însă”.

Le comunic celor de la Universitatea Craiova faptul că, din acest moment, colaborarea noastră va avea prioritate în fața altora. Încep să refuz meciuri la Digi Sport, dar mai ales la Eurosport. Doar pentru a fi crainic pe „Ion Oblemenco”. Bat drumul București – Craiova, uneori cărând după mine fetele, doar pentru a-mi onora înțelegerea. De cele mai multe ori, ajung acasă mult după miezul nopții, meciurile Craiovei fiind programate cel mai devreme la ora 21.00. Doar joacă Universitatea.
Înainte de fiecare meci, trimit desfășurătorul, așa cum îl văd eu, pentru a nu avea probleme, pentru e evita reproșurile. Primul meci al Craiovei pe „Ion Oblemenco” cu mine pe post de crainic îmi prilejuiește întâlnirea cu două personaje dragi mie, Romulus Gabor și Nicolae Grigorescu, observatori la partida cu Politehnica Iași. A fost 0-0 cu Poli Iași. Mai aveam de așteptat până să strig „Goooooooool” pe „Ion Oblemenco” și să anunț prima victorie a Craiovei în noul sezon pe teren propriu!

A urmat partida cu FC Botoșani, în care am urlat ca nebunul la golurile lui Alexandru Mitriță. S-a încheiat 2-2. Apoi la meciul cu RB Leipzig am fost trecut pe post de comentator… Conducerea clubului a considerat că e mult mai important să mă adresez oltenilor de pretutindeni decât celor de față.

Universitatea Craiova – Concordia Chiajna, etapa a 5-a. Ca de obicei, am sosit la Craiova cu cinci ore înaintea startului partidei. Îi fac o vizită țiganului din micuța piață aflată vizavi de Sala Sporturilor din Craiova. La meciul cu Leipzig am cumpărat de la el un pet de doi litri cu murături. Un pet din cele comercializate de „Aqua Carpatica”, cu gura mare. Mi-au plăcut, așa că am revenit! Am luat și ardei, și fasole verde. „Praz nu vă dau, că e vechi, de ce să vă păcălesc? Dacă vreți și niște brânză de oaie are femeia aia de colo. E bună, garantez”, îmi zice țiganul. Mai cumpăr un pepene de fix 17 kilograme și mă îndrept spre stadion. „Când ajungeți acasă, să dați murăturile la frigider! Și, să știți, vă mai aștept”, îmi strigă țiganul.

craiova 3     craiova 1

Mă schimb în parcarea stadionului. Până la Craiova conduc îmbrăcat sport, dar aici mă schimb, „la patru ace” cum se zice. Am primit și un costum din partea clubului, plus cămașă, cravată, curea, tot tacâmul. Îmi sunt însă mici. Doar cravata poate fi folosită. De această dată am venit la Craiova cu o altă mașină de împrumut, fără arcuri, cu amortizoarele făcute praf, cu un far defect. Colac peste pupăză, în parcare se strică și macaraua de la geamul din stânga-față! Ce mai contează!
„Dacă nici pe ăștia nu îi batem, atunci nu mai batem pe nimeni”, îmi spune un om de ordine care deja mă recunoaște. Îi zic să stea calm, că Universitatea își va reveni. Azi, săptămâna viitoare, își va reveni. Craiova nu joacă nimic. Oamenii din tribună își pierd răbdarea. La finalul meciului cu Botoșaniul, Florin Gardoș a urcat în tribune să se bată cu un suporter ce îl tot înjura. „Bă, tu, ăla cu microfonul, de ce nu spui cartonașele galbene?”, îmi strigă un fan supărat. „Păi, nu se spun galbenele”, îi răspund. „La meciul cu Leipzig le-ai zis. Aaaa, și mi-am adus aminte, tot la meciul ăla ai zis că a ieșit Mitriță și n-a ieșit. Vai de capul tău”, strigă omul. „Nu am fost eu crainic la meciul cu Leipzig”, încerc să mă disculp. „Dar cine a fost?”, insistă omul meu. „Contează?”, întreb la rândul meu. Bărbatul dă a lehamite din mână și își vede de ale lui.

Offfff…. Greu la Craiova! Oamenii sunt nebuni după fotbal, după Universitatea. Așa e însă și la Ploiești, peste tot unde există pasiune, unde există istorie, unde există puncte de reper. A fost cea mai tristă seară a mea pe „Ion Oblemenco”…

Etapa următoare, Craiova bate la Voluntari o echipă aflată în derivă, ce tocmai și-a concediat antrenorul. De așa ceva avea nevoie Universitatea. Echipa, adică, antrenorii, nu în ultimul rând eu, toată lumea.
Se apropie meciul cu Dinamo. Mă pregătesc toată săptămâna, fac planuri, scriu în fiecare seară desfășurătoare, refuz meciurile de la Digi și Eurosport. Doar Universitatea Craiova are prioritate, deși tocmai ce abia am semnat contractul, nu am primit niciun ban. Nici la ora la care scriu aceste rânduri nu am primit vreun ban pentru munca mea, dar am mai spus, la mine nu banul contează. Altfel, mergeam cu BMW-ul nu cu o Dacia 1.300 din 1974.

Sâmbătă, 1 septembrie 2018, Ziua cea Mare, ziua meciului cu Dinamo. Scriu în desfășurător: „duelul dintre Universitatea Craiova și Dinamo reprezintă una dintre cele mai mari rivalități din istorie”. Greșesc?! Nu cred. Îmi fac bagajul. Mașina împrumutată pentru drum e gata. „Tati, vezi că ai primit un mesaj”, îmi spune una dintre fete. Mă uit și citesc: „Bună dimineața! Vă anunț că s-a întors colegul nostru și nu mai este nevoie să faceți deplasarea. Îmi cer scuze că v-am informat târziu însă ieri s-a hotărât. Mulțumim pentru tot”. Mesajul era din partea persoanei care mă abordase prima după Supercupă și care îmi propunea atunci o colaborare pe cel puțin un an.

Citesc mesajul de vreo zece ori. E o glumă, zic. Mă îmbrac și dau să plec. Totuși am inspirația să răspund la mesaj: „Sărut mâna! Sper că nu e o glumă”. După o oră am și confirmarea telefonică. Nu, nu era o glumă. Mă așez pe un scaun și privesc în gol. Nu îmi vine să cred. Îmi ia mult timp să îmi revin…

Îmi pun aceleași întrebări la care caut răspuns de ani buni. De ce naiba, noi, românii, suntem atât de neserioși? De ce dracului, noi, românii, nu putem duce o înțelegere până la capăt? De ce pana mea, noi, românii, nu suntem în stare să ne ținem de cuvânt, să ne onorăm promisiunile, angajamentele, cuvântul dat? De ce, tati?
În schimb ne plângem de milă, ne mulțumim cu puțin și dăm întotdeauna vina pe soartă, pe ghinion, pe ursitoare. Iubim, ca nimeni alții, mediocritatea, impostura. Nimeni nu adoră pe acest pământ mai mult ca noi, românii, aceste două mari defecte, transformate de noi, românii, în virtuți.

Episodul Universitatea Craiova va rămâne mereu în inima mea. Faptul că am fost crainic pe „Ion Oblemenco” a fost una dintre cele mai mari bucurii din viața mea. A fost o onoare, tati, o mare onoare. Pentru asta, spun doar atât: Mulțumesc, Universitatea Craiova! Că nu am fost respectat, nu mai contează. Respectul a murit demult în amărâta asta de țară. Nimeni nu e respectat în România.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *