Noua Zeelandă e istorie. Înapoi, acasă, în Sălăjan.

Am pus valiza în mijlocul sufrageriei şi am răsturnat-o.
Şi, surpriză, am găsit portofelul! Acolo îl ascunsesem dimineaţă, înainte să mergem la micul dejun la Jumeirah. Am pus mâna pe telefon şi i-am dat mesaj Andreei. Am rugat-o să le ceară scuze celor de la Jumeirah!
Fetele mele şi-au primit cadourile. Din Australia, de pe aeroportul din Sydney au aterizat în Sălăjan un cangur şi un urs koala! Plus două tricorui superbe, cumpărate de Cipic, având imprimate aceleaşi personaje. Din Noua Zeelandă, o oiţă şi o pasăre Kiwi. Pe aceasta din urmă, dacă o apeşi în lateral, începe să cânte ca în realitate. E de fapt o  înregistrare!
Şi alte mici chestii, printre care doi magneţi de frigider, o oiţă şi o pasăre Kiwi, cu magneţi în picioruşe. Cât şi-au dorit! De câte ori mergeau pe undeva şi descopereau astfel de magneţi se jucau ca nebunele. Şi de fiecare dată apărea cineva şi le strica distracţia: “Lăsaţi magneţii în pace că-i spargeţi, îi stricaţi”. Acum au magneţii lor şi pot face ce vor cu ei!
În final le-am scos şi lănţicurile cumpărate din Dubai. Mai că uitaseră de ele.
Au deschis sacoşelele, apoi cutiile, iar când au dat cu ochii de lănţicuri şi de medalioanele cu inimioare s-au topit!

Cam asta a fost! M-am întors acasă după aproape trei săptămâni. Trei săptămâni ca trei săptămâni, dar e vorba de  drum, de aventură. E incredibil ceea ce am realizat. O spun eu, nu trebuie să o spună altcineva. Am făcut un lucru extraordinar, de care nu credeam că sunt capabil. E clar, fără Cipic nu reuşeam asta, dar până la urmă, vorba aceluiaşi Cipic, tot de mine a depins.
În primăvară, am făcut un pariu cu mine însumi. Şi l-am câştigat prin această plecare. Pe acest  blog am scris prea puţin pe lângă câte am trăit în această călătorie la capătul pământului.
Sincer, nu mă aşteptam să fiu primit cu flori la aeroport. Dar nici atât de ignorat să fiu…

Doar băieţii de la Sport Total FM, de la Radio, m-au chemat într-o emisiune. Mihai Pahonţu, un tip îndrăgostit de rugby până peste cap, mi-a făcut onoarea de a vorbi pe ultrascurte, mai bine de o oră, despre cele trăite acolo, în Noua Zeelandă.
Mihai Pahonţu, cel care m-a sunat în Noua Zeelandă şi m-a băgat în direct la Radio Total Sport FM şi de care îmi e ruşine că nu i-am putut cumpăra un tricou cu “All Blacks” pentru simplul motiv că nu am avut bani. De Mihai nu mă leagă niciun fel de prietenie, pentru că nu ne cunoaştem decît de puţină vreme, dar m-a topit pasiunea sa pentru rugby.
Şi atât… La revenirea la ziar, nici măcar vederea trimisă de mine într-o zi ploioasă de la Wellington nu mă mai aştepta. Era deja la un colecţionar din Ploieşti, din câte am înţeles de la Tomiţă, de la Libertatea. N-o citise mai nimeni prin redacţie… Iar figura lui Daniel Conţescu, colegul şi şeful meu, ca şi în cazul doamnei Anişoara, m-a readus cu picioarele pe pământ!
N-am să înţeleg vreodată de ce Radu Constantin, care a comentat şi comentează la Digi Sport Cupa Mondială de Rugby, nu m-a contactat în niciun fel… Şi Radu Constantin e coleg cu mine la Sport 1.
N-aveam nevoie de niciun ban. Dar măcar să-i spun cât e temperatura sau cum se prezintă terenul sau dacă bate vântul la Invercargill. Sau să-i spun cum se pronunţă corect Invercargill.

PS: Voi reveni cu concluziile cât de curând. Dar şi cu alte chestii care de abia acum se decantează.