Despre bunici și copilărie

Citesc în fiecare dimineață, conform obiceiului, știri. Firește, cele mai multe, de sport. Adesea însă parcurg „feisbucul” și blogurile, Doamne câte sunt (!), să văd ce mai scriu oamenii, să iau pulsul emoțiilor celor din jurul meu, reali ori virtuali. Dau peste  „blogări” consacrați, dar și peste „năuneimuri”, unele foarte talentate. Primesc uneori mesaje, care sunt veritabile texte, despre diverse trăiri. Le citesc și, după lectură, îi sfătuiesc pe oameni să-și facă un blog, că e păcat. Nu toți avem forța sau privilegiul pentru a…

O istorie scurtă a mănușilor de portar! De fotbal! Capitolul 2!

Era începtul anilor 70. Nu știam noi de mănuși. Și dacă am fi știut, tot nu aveam de unde să ni le procurăm. Am avut pobabil o chemare pentru poartă, pentru portari mai degrabă. Nu știu de unde a venit. Poate din poveștile despre Mircea David și Ricardo Zamora, pe care i-am adorat fără să le văd măcar o fotografie. Poate pentru că atunci când mergeam la meciurile Petrolului sau la alte jocuri, pe terenul de la Vega sau la țară, la Berceni, Pantazi ori…

Despre Mărțișor

Nu mai știu când i-am dăruit mamei primul mărțișor. Sunt sigur însă că mama a fost prima femeie din lumea mea căreia i-am făcut cadou un mărțișor. Pe vremuri, nu prea aveai de unde să alegi. De cele mai multe ori ne făceam singuri mărțișoarele. Existau însă și în comerțul socialist astfel de accesorii, deși regimul încercase să ucidă tot. Dăduse cu barda, cu napalm, dar românul, inventiv și, paradoxal, uneori conservator, ținea la tradiții chiar și în acele vremuri. Erau la modă coșarul, potcoava,…

O istorie scurtă a mănușilor de portar! De fotbal, firește!

„O scurtă istorie a mănușilor de portar de fotbal închipuită de mine”, așa ar fi trebuit „să sune” de fapt titlul. Ar fi fost însă prea lung și prea, cum să zic, personal. Așa, v-am prins! Trebuie să citiți rândurile care urmează, măcar pentru simplul motiv că sunt scrise de unul care încă se mai crede portar de fotbal! Sunt posesorul a trei perechi de mănuși. Două sunt mai vechi, generații însă diferite. În ordinea vârstei, prima e fabricată de „Nike” și e deja pe…

Colegul meu Paul. Paul Ciocoiu, tati!

„Tati, ai auzit cine e noul purtător de cuvânt la Ministerul Afacerilor Externe?”, mă abordează un bun prieten și fost coleg pe vremuri la Evenimentul zilei. „Nu”, răspund. „Paul, tati! Paul Ciocoiu”, îmi răspunde amicul. Auzi, Ministerul Afacerilor Externe! Ce tare! Paul! Paul Ciocoiu, tati! Asta da știre! Îl cunosc bine pe Paul Ciocoiu. Am fost ani în șir coechipieri la Evenimentul zilei. În cea mai grea perioadă a celui mai bun cotidian generalist din istoria presei românești. Angajat la departamentul „externe”, Paul rămăsese la…

Noi suntem poporul ales, tati! Nu mai e niciun dubiu!

Citeam în presa post-decembristă, aia liberă, până să devin ziarist, asta înseamnă acum mai bine de 20 de ani, că aici, în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, ar fi de fapt țara aleasă de Dumnezeu ca Tărâm al Făgăduinței și că noi, românii, suntem de fapt poporul ales de Bărbos. La vrema aia n-am crezut o iotă. Erau pe timpuri fel de fel de reviste în care diverși scriau fel de fel de tâmpenii. Iar lumea le dădea importanță. Ca și acum de altfel, doar că astăzi formatorii…

S-a dus dracului școala, tati! A înghețat!

Sunt baricadat în bucătărioara mea din cartierul Pieptănari. Micuța încăpere e refugiul preferat, nu doar de când a venit iarna. Scriu, citesc, muncesc, ascult muzică, mai vizionez un film, mai beau un tutun, uneori câte un șpriț, acesta din urmă, țin să precizez, doar seara, după program, și în cantități moderate. Bucătărioara e cel mai călduros loc din casă în acest anotimp. E gara mea, aeroportul meu, portul meu, pe aici, prin bucătărie, îmi sosesc vizitele de pretutindeni, de aici îmi decolează gândurile spre cele…

Prima zăpadă! Ba, nu! E a doua!

Am tot scris la Jurnalul meu de cățel, dar tati Adi nu m-a lăsat să mai postez. A zis că trebuie să scriem o carte cu toate poveștile mele și că dacă am posta tot ce scriem, ea, cartea, n-ar mai fi interesantă. De data asta însă nu mă pot abține să nu public! A nins la noi în cartier! Azi noapte, am dormit în casă. Acolo îmi place cel mai mult să dorm, deși afară am o căsuță la care tati Adi și unchiul…

A murit Tata Jean. Dumnezeu să-l ierte.

Urăsc chestia asta cu „Dumnezeu să-l ierte”. Mi se pare utilizabilă doar în cazul oamenilor care chiar au neapărat nevoie ca Bunuțul să-i ierte. Știu, nu există oameni fără de păcat. Dar mai știu că există categorii, clasamente în care oamenii se împart în funcție de păcatele comise în viața asta. Nu mă poate contrazice nimeni. E ca în fotbal. Avem Divizia A, Divizia B și așa mai departe, avem Cupa Campionilor, Cupa UEFA, chiar și Cupa Intercontinentală ori Cupa Balcanică. În materie de păcate…

Sărbători Fericite, tati! Nicicând românul nu e mai mitocan ca în această perioadă…

Pe vremuri aveam un jurnal în care scriam. Erau anii adolescenței. Țin minte că așteptam cu nerăbdare clipa în care făceam în scris, doar pentru mine, bilanțul anului care se pregătea să treacă în uitare. Și îmi mai amintesc faptul că de fiecare dată, sau aproape de fiecare dată, îmi dădea cu minus! Era, probabil, un mod de a mă ambiționa, un mod de a mă obliga să ridic ștacheta. Cu câte un centimetru, ca Iolanda Balaș în vremurile sale bune. Apoi, mi-am mutat inventarul…