Patru ani fără Profesoru’ şi fără coana Zoiţica…

“Apune, apune soare senin, (Zaidi, Zaidi Jasno Sunce)

Apune şi întunecă-te, (Zaidi Pomracise)

Şi tu, lună senină (I Ti, Jasna, Le Mesecino)

Pierde-te în zare. (Zaidi u Dalice)

Jeleşte pădure, jeleşte surioară, (Jali Goro, Jali Sestro)

Împreună să jelim, (Dvoica Da Jalime)

Tu, pentru frunzele tale, pădure, (Ti, Za Tvoite Lisia, Le Goro)

Eu pentru tinereţea mea, (Ja Za Moita Mladost)

Eu pentru tinereţea mea… (Ja Za Moita Mladost…)

Frunzele tale, pădure, surioară, (Tvoite Lisia, Goro Sestro)

Iar ţi se vor întoarce, (Pak Kie Ti Se Vrakiat)

Tinereţea mea, soră pădure, nu se va mai întoarce, (Moita Mladost, Goro Sestro, Nema Da Se Vrati)

Tinereţea mea, soră pădure, nu se va mai întoarce, (Moita Mladost, Goro Sestro, Nema Da Se Vrati)

Tinereţea mea, (Moita Mladost)

Pădure surioară, (Pădure, surioară)

Nu se va mai întoarce…” (Nema Da Se Vrati”)

http://www.youtube.com/watch?v=LKRaXPYSzKY&feature=related

Nu e zi de la Dumnezeu să nu mă gândesc la ei. Uneori stau, aşa, ca prostul, şi mă întreb de ce am privilegiul să trăiesc, fie şi într-o astfel de lume. Întrebarea asta ar trebui să ne-o punem însă toţi. Toţi cei care încă mai trăim. Cu ce am fost eu mai bun ca ei? De ce ei şi nu altcineva? De ce ei?

Au trecut patru ani de când Valeriu, cel mai bun prieten al meu, şi Cătălina, soţia sa, nu mai sunt. Au plecat fără să-şi ia rămas bun, într-o lume considerată de mulţi mai bună ca asta, într-o zi de vineri, 13 ianuarie 2006. Au plecat atât de repede încât ne-a luat pe toţi pe nepregătite. Nici măcar lacrimile nu ni le-am pregătit…

Ascult, de mai bine de o jumătate de oră, doina asta de jale, interpretată absolut fabulos de Toše Proeski. O doină slavă, veche de câteva sute de ani, dar parcă de nimeni interpretată astfel. Ştiţi de câte ori a fost accesată această melodie pe “youtube”? De 3.344.443 de ori! De trei ori şi ceva mai mult decât celebra “The Winner Takes It All” a nu mai puţin celebrei trupe ABBA.

Ce coincidenţă tristă… Toše a murit la doar 26 de ani, într-un accident de circulaţie, undeva, în Croaţia. Profesoru’ şi Cătălina, puţin mai în vârstă, nu cu mult însă, s-au prăpădit tot într-un accident rutier, pe drumul Bucureşti – Ploieşti, un drum pe care Profesoru’ îl făcea cu ochii închişi. Şi Toše şi Profesoru’ şi Cătălina au lăsat în urmă un ocean de lacrimi şi un univers de regrete.

Nici n-aş fi vrut să scriu astăzi. Dar ceva m-a îndemnat să amintesc, măcar în treacăt de Valeriu şi Cătălina Mihăilescu, de la a căror moarte s-au împlinit astăzi, 13 ianuarie 2010, patru ani. Patru ani în care eu şi cei care i-au cunoscut i-am pomenit, Dumnezeu ne e martor, în permanenţă. Am mai scris despre Valeriu şi despre Cătălina, căreia îmi plăcea să-i spun coana Zoiţica (pentru că era damă bine). Şi am să mai scriu. Ori de câte ori voi simţi asta.

PS: Scuze, versurile în slavă sunt transcrise mai mult fonetic.

2 thoughts on “Patru ani fără Profesoru’ şi fără coana Zoiţica…

  1. Viata asta atat de frumoasa si pentru care suntem privilegiati ca ne-a fost daruita, e trist totusi ca e atat de scurta si imprevizibila incat trebuie sa ne bucuram de fiecare zi in care deschidem ochii si vedem lumina , e cel mai frumos dar pe care il primim in fiecare zi si pe care trebuie sa il pretuim.

  2. rusine sport 1 ca nu dati meciul bordeaux-marseille, dati fotbal american asa ati facut si cu superbul meci lyon-marseille 5-5,de aceea aveti audienta 0

Leave a Reply to mihai Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *