Ploieşti, un oraş bombardat

20150713_155546 20150713_155954

Scriam pe “feisbuc” acum câteva săptămâni, să fie vreo trei, că Ploieştiul, urbea mea natală, a fost unul dintre cele mai bombardate oraşe în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ploieştiul a fost bombardat atât de nemţi, cât şi de forţele aliate. Tata îmi povestea că americanii aveau în Libia, în deşert, harta Ploieştiului “1 la 1” şi că tocmai de acolo veneau să bombardeze oraşul meu. Iar tatăl tatălui meu, bunicul meu adică, îmi spunea că atunci când avioanele veneau în picaj ca să bombardeze Rafinăria Teleajen, din apropierea satului Pantazi, erau atât de aproape de sol încât le putea zări feţele piloţilor!

În copilăria mea, în spatele blocului nostru de pe Găgeni 88, peste pârâul Dâmbu, acolo unde acum e depoul de tramvaie, era un câmp. Un câmp plin de gropi de bombe rămase după Cel De-al Doilea Război Mondial.

20150713_143051 20150713_160226

La câteva sute de metri e Rafinăria Vega, obiectiv important pentru bombardierele din ambele tabere! Acolo, pe acel câmp, ne jucam uneori. Iar cei mari ne mărturiseau că pe vremuri găseau carcase de bombe, dar şi alte “chestii şi trestii” din acei ani.

Faptul că Ploieştiul e fruntaş într-un clasament al celor mai bombardate oraşe din timpul războiului se vede şi astăzi. Puţinele clădiri interbelice care au rezistat bombardamentelor au fost demolate de comunişti. Cele mai multe. Mai sunt totuşi câteva în picioare.

Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, dinamitarea celor două clădiri din “Piaţa 16 Februarie”, pe Lipscani. În locul lor au fost construite blocurile Unirea” şi “Mercur”…

Ieşisem de la film, de la “Cinemascop”, iar câţiva oameni echipaţi corespunzător în astfel de cazuri ne-au interzis să părăsim perimetrul. Am văzut cum clădirile dispăreau sub nori imenşi de praf…

20150802_110309 20150802_110727

Ploieştiul n-a avut niciodată vreun parc. Tot din acest motiv, cel legat de bombardamente, dar mai ales din cauza nepăsării autorităţilor. Era unul pe la Sala Sporturilor “Victoria”. Ţiganii îşi spălau caii în apa lacului. Să te plimbi prin acel parc era similar cu o raită prin Siera Leone.

Acum e, parcă, altceva.

Pe vremuri ne rămânea doar Bulevardul care duce spre Gara de Sud. Cel plin de castani. Şi cu bănci multe. Câte fete n-am pupat pe băncile alea! Apoi micile “parcuri” de cartier. Trei pomi şi 10 metri pătraţi de bălării!

Aveam însă maidane şi infinitul câmpurilor din Nord-ul oraşului, ocupate acum de ansambluri rezidenţiale.

Zilele acestea am fost prin Ploieşti. De mulţi ani, am mai spus-o, vizitele în oraşul meu natal se rezumă la două obiective: Cimitirul “Mihai Bravu” şi Stadionul “Petrolul”. Cele două se află în aceeaşi zonă, la marginea de Est a oraşului. Aşa că practic nici nu văd oraşul. Doar câteva case, Rafinăria Teleajen şi Maternitatea.

De data aceasta l-am traversat de la Est la Vest şi de la Sud la Nord. Oraşul arată ca după bombardament.

E o ruşine…

Gara de Sud e o ruină. Ca şi Gara de Vest. Îmi e jenă ori de câte ori “aterizez” în Republică în cele două “aerogări”…

20150802_110707 20150802_110842

Gropi, intersecţii imposibil de traversat.

“Tati, se lucrează la tramvai”, vine rapid şi scuza. “De 30 de ani se lucrează la tramvai în oraşul ăsta”, dau răspunsul.

În schimb, maşini multe! Cică n-are românul bani.

Dar cu toate acestea rămân în continuare invidios pe locuitorii Ploieştiului, pentru care cuvântul stres are altă nuanţă decât în cazul bucureştenilor.

Îmi e dor de Ploieştiul meu drag. De ăla în care am copilărit, am crescut şi în care am iubit pentru prima oară.

Din păcate, nu îl mai regăsesc. Cu fiecare vizită făcută în oraşul lui Nenea Iancu, amintirile mele pălesc.

Aveam o vorbă pe vremuri: “Dacă n-ar fi venit peste noi comunismul, Ploieştiul ar fost acum Republică şi s-ar fi intrat în reginune doar cu paşaportul! Rămân la aceeaşi părere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *