Polonia

Asta e într-adevăr o tragedie… A trecut aproape o săptămână de la accidentul aviatic în care a murit, printre alţii, preşedintele Poloniei. La început, când am auzit, nu mi-a venit să cred. Cum naiba să moară preşedintele unui stat membru UE şi NATO în propriul avion. Dacă era preşedintele Ugandei, al Republicii Congo, al Somaliei sau al Eritreei (ăştia nici nu cred că au preşedinte), mai că înţelegeam. Foarte ciudat… De câteva zile, posturile TV din întreaga lume transmit imagini de la Varşovia. Vine câte un coşciug, pac protocol şi ceremonie de doliu. Spectacol. Aud la serviciu, la ziar, unde televizorul e deschis non-stop pe Realitatea TV.

Stăteam zilele acestea şi mă gândeam, în timp ce urmăream, ba cu privirea, ba cu urechea, ceremoniile de la Varşovia, că noi, românii, n-am avut privilegiul în ultima aproape sută de ani de doliu naţional adevărat. În afara înmormântării lui Gheorghiu Dej, atât. Adică să avem şi noi ocazia să ne plângem un preşedinte, un rege, un şef de stat, ceva. Carol I s-a dus teleleu, Mihai a abdicat şi încă trăieşte, pe Ceauşescu l-am împuşcat şi am dat bairam când a murit.

Eu cred că trebuie să fii privilegiat, să fii un popor ales pentru a avea parte de aşa ceva. Polonezii au ţinut doliu pentru Papa de la Roma. Era de-al lor. Înainte de 1989 i-au jelit pe Jerzy Popiełuszko, preotul ucis de securitatea poloneză, şi pe ceilalţi care au murit opunându-se regimului.

În România, cea mai laşă ţară din blocul comunist, eroii au fost aruncaţi în gropi comune. Sau au sfârşit pe fundul canalului Dunăre – Marea Neagră sau pe cine ştie unde.

Citesc de câteva zile o carte, intitulată “1989, Prăbuşirea Imperiului Sovietic”, scrisă de Victor Sebestyen. Mărturisesc că am avut surpriza să constat că multe amănunte legate de ceea ce se întâmpla în ţările comuniste înainte de 1989, îmi sunt cunoscute. Graţie în primul rând postului de radio “Europa Liberă”. Mi-am reîmprospătat aşadar memoria cu o mulţime de lucruri. Pe altele le-am aflat în premieră. Lucruri foarte interesante.

Şi m-am enervat teribil, aşa cum o făceam înainte de 1989, dar mai ales după Revoluţie, la gândul că am fost cei mai laşi dintre laşi, că n-am fost în stare să organizăm în ultimii ani ai comunismului o opoziţie. Aşa cum au făcut polonezii, cehii, maghiarii. Eu mă condamn şi pe mine, chiar dacă eram prea tânăr. M-am revanşat puţin, cred, prin participarea la evenimentele din decembrie 1989.

Intelectualii noştri, că de la ei aveam pretenţii, nu de la politicieni, s-au întrecut în laude la adresa regimului, a familiei Ceauşescu. Se călcau în picioare pentru a prinde un loc în faţă! Aproape fără excepţie. Cazurile izolate, gen Dinescu (ciudat personaj), Doina Cornea, reprezintă prea puţin. Nu cred că exagerez.

Polonezii îşi înmormântează preşedintele sâmbătă. Noi nu vom avea acest privilegiu niciodată. Pentru că la noi, aleşii au grijă să aibă o viaţă liniştită, iar eroii… Eroii mor în anonimat şi sunt aruncaţi, de-a valma, în gropi comune.

5 thoughts on “Polonia

  1. si inca una: esti victima propagandei (nu te supara ca-ti zic, stii k ti-o spun si cind ne vedem). esti indoctrinat sa crezi despre tine insuti si despre tara ta ca sinteti ultimii. Ai uitat de partizanii care au murit in munti pina-n anii 60? Ai uitat de dizidenti precum Ursu, ucisi in puscarii? Ai uitat de Noica, exilat la Paltinis? Ai uitat de muncitorii de la Brasov, din 87? Sa nu uiti, Darie…

  2. Cam au dreptate si comentatorii tai, dar nici tu nu gresesti cu totul, Adi! Asteptam un post despre ziua de duminica. Ne-a aratat, inca o data, superioritatea catolicismului asupra ortodoxismului – o spune un ortodox convins si pe viata -, ne-a aratat superioritatea adevaratei civilizatii. Si ne-a mai aratat multe altele… Noi facem parte din Peninsula Balcanica, nu uita, Adi! Smecheri si lasi, in majoritate! Suntem mai aproape de Orient decat de Vest!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *