Nu am mai scris de ceva vreme pe blog. Și, jur, m-am apucat de nu știu câte ori. De fiecare dată însă intervenea câte ceva. Am vrut să scriu despre premiul cucerit de Jurnalul „La Masa Presei”, am vrut să scriu despre proteste, despre „marele revoluționar” mălin bot (în acest caz m-a luat unul la rangă pe feisbuc în momentul în care am anunțat că urmează să-mi dau și eu cu părerea despre impostor, astfel încât m-am liniștit „sughit”, ștergând inclusiv comentariul făcut pe pagina unui fost coleg de la Evz!). Am vrut să scriu despre începuturile colaborării cu Digi Sport (știu, mai bine mai târziu decât niciodată!), despre moartea Regelui Mihai, despre noul început al canalului Eurosport, despre fetele mele, despre mine, despre Laika, despre multe.
Mi-am zis însă că numai părerea mea nu mai lipsește din oceanul de păreri din ultima vreme. Parcă niciodată feisbucul nu a fost mai plin de comentarii, de păreri, de materiale scrise de unii care au acest drept, dar mai ales de oameni care s-au trezit scriind din plictiseală sau pentru că așa se poartă. Nu am citit parcă niciodată atât de multe materiale în care limba română e batjocorită ca o târfă de pe centura Bucureștiului.. De oameni care, repet, s-au apucat să scrie cel mai probabil din plictiseală. Culmea e că indivizii atacă subiecte sensibile și sunt „șăruiți” pe nerăsuflate. Unele așa zise materiale au greșeli gramaticale încă din titlu… Înfiorător, tati…
Era să uit, nea Vali Argăseală, ăla de a făcut parte din cea mai hoață generație a arbitrajului românesc, iar acum e mare conducător de club, scoate un volum de poezii! Ne-am dat dracu’, tati! Și mă mai întreabă lumea de ce nu mai scriu!
Îmi încep în continuare ziua cu revista presei sportive străine și cu feisbucul. Și cu halba de cafea. Fără țigară, însă. Au trecut patru luni, tati, și „coafiura” rezistă. Am luat patru sau cinci kilograme, dar nu mai contează. În seara asta am alergat o tură de „Carol”! Cu Laika țopăind în jurul meu fără să înțeleagă ce e cu mine. Da, tati, azi am alergat pentru prima oară în ultimii doi ani. Știu, am mers în tot acest interval sute de kilometri pe jos, dar alergarea e alergare.
Ne pregătim de Sărbători, așa cum ne pricepem. Cât de mult se schimbă de-a lungul timpului preambulul unor astfel de Sărbători așa cum e Nașterea Domnului sau Crăciunul cum îi zic cei mai mulți. Nu e așa?! Crăciunul îl simți într-un fel atunci când ești copil și în alt fel atunci când ești mare. Mai mult, când ești adult, Sărbătorirea Nașterii Domnului (și nu doar această Sărbătoare) depinde de foarte mulți factori, inclusiv de starea civilă. Eu mă uit, de exemplu, la mine. Când eram însurat, Crăciunul arăta altfel: familie, prieteni, invitații, mese întinse, cadouri, etc, etc. Statutul de divorțat însă (atenție a nu se confunda cu cel de bechér, aia e altceva) m-a propulsat într-o lume ciudată, în care cei mai mulți dintre apropiați, familiștii, la ei mă refer, chiar și rudele apropiate se uită altfel la tine. La început te mai bagă în seamă, apoi ești trecut la ciumați, la leproși!
Te obișnuiești însă. Viața înseamnă o permanentă adaptare la condițiile de mediu, înseamnă luptă pentru existență (dar nu în orice condiții, pentru că asta ne diferențiază, cel puțin teoretic, de regnul animal), dar înseamnă și iertare, înseamnă altruism, înseamnă bunătate, altfel la ce rost să mai sărbătorim Nașterea Domnului. Sau Paștele, Învierea Domnului.
Perioada asta a anului arată, din păcate, cât de ipocriți suntem cei mai mulți dintre noi. Nu înțelegem absolut nimic din însemnătatea evenimentelor. Pentru cei mai mulți e prilej de a-și umple mațul și de a trage la măsea mai abitir ca până acum.
Țineți aproape, tati, de oamenii care contează în viața voastră, dar să nu îi treceți la expirați nici pe cei care au însemnat odată ceva, dar care, din diverse motive, nu vă mai intră în grații.
Dumnezeu mi-a luat și mi-a dat. Că așa e „naturelul la toate”, vorba lui Iordache, din „D’ale Carnavalului”! Mi-a luat oameni dragi, dar mi-a dat alții, poate, și mai dragi, așa îi văd eu. Și le mulțumesc, și lor și Bunuțului!
Sărbători fericite, tati! Și să nu uitați să fiți oameni!