Scorniceşti. La 25 de ani de la Revoluţie

scornicesti 1scornicesti 3

În anii 70, cei mai buni elevi din clasa a II-a, cărora li se adăugau ăia de erau vecini cu tovarăşa învăţătoare, erau făcuţi pionieri în prima serie. Cei mai buni elevi din clasa a II-a, cărora li se adăugau ăia de erau vecini cu tovarăşa învăţătoare, erau primiţi în rândurile pionierilor la Doftana. Devenise un clişeu în acele vremuri.

Cel puţin aşa se întâmpla la Şcoala Generală nr. 23 din Ploieşti. O şcoală localizată în cartierul “Cina”. Pe strada Trotuşului!

Cum n-am făcut parte din niciuna dintre cele două categorii, am fost făcut pionier în seria a II-a. De obicei, ăştia erau cei mai norocoşi. Evenimentul în cadrul căruia li se atârnau de gât în mod oficial cârpele alea de culoare roşie, cu tricolorul pe margine, se petrecea într-un loc mult mai “exotic”.

Era prin toamna anului 1974. Aveam doar şapte ani şi câteva luni când am fost declarat apt pentru a intra în rândurile oragnizaţiei pionierilor. Moment solemn. Pentru şcoală, pentru cartier, pentru familie. Pe mine, ţin minte, nu m-a impresionat. Mi se părea o labă!

Habar nu am cine a decis, dar noi, ăştia din seria a doua, am fost anunţaţi că vom fi făcuţi pionieri la Scorniceşti, localitatea natală a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al PCR şi preşedintele RSR!

V-am zis doar că ăştia din seria a doua erau mult mai câştigaţi!

Anunţul i-a cuprins de entuziasm pe toţi cei implicaţi. Învăţători, părinţi, copii. Unii dintre ei. Era un moment istoric! Auzi, să te facă pionier la Scorniceşti! Ce tare!

După câteva zile de negocieri, a fost fixat şi preţul excursiei în satul celui mai iubit fiu al poporului: 51 de lei. Preţul includea transportul cu autocarul şi o masă la un restaurant din Piteşti.  

Nu era un preţ mare, dar nici mic. Cert e că din familia mea, doar soră-mea Lea n-a făcut deplasarea la Scorniceşti. Avea doar vreo 9 luni! Acesta a fost motivul pentru care a fost lăsată acasă. A avut grijă de ea o mătuşă, sora cea mai mică a mamei. De mătuşă nu mai ştim nimic de ani buni. Am auzit că s-a pocăit şi că s-a mutat undeva departe, prin Ardeal.

A fost frumos la Scorniceşti! Am vizitat casa lui nea Nicu, ne-am plimbat pe uliţele satului! A fost frumos! Revăd şi acum, după atâta vreme, filmul acelui episod. “Main-event”-ul excursiei, primirea subsemnatului în rândul pionierilor, a fost un eveniment cu adevărat memorabil.

Cravata mi-a fost atârnată de gât de sora tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Elena Bărbulescu, directoare la şcoala din Scorniceşti în acele vremuri. Elena Bărbulescu, tati, cea care a devenit ulterior unul dintre cele mai de temut personaje ale judeţului Olt.

Frumos, nu! Sublim, chiar!

De atunci, din toamna anului 1974, am mai fost o singură dată la Scorniceşti. Prin 1994, la rugămintea unor maramureşeni, nişte pădurari de treabă, veniţi în Bucureşti pentru a-şi desăvârşi studiile la una dintre multele facultăţi particulare din acele vremuri. A fost însă o vizită pe fugă, finalizată cu un grătar într-o pădurice de la marginea Scorniceştiului.

Culmea e că am mult mai proaspătă în memorie excursia din 1974 decât cea din 1994.

După alţi 20 de ani (ce coincidenţă a dracului!), am fost din nou la Scorniceşti. De această dată, vizita a fost pregătită din timp. Adică documentaţie, program bine stabilit, tot! Îmi lipsea însă doar mijlocul de transport. Până la urmă am făcut rost. Am făcut rost de un Mini Coooper SD. Cei de la BMW Group, oameni sensibili la astfel de idei, mi-au dat în test-drive o maşină lansată abia în urmă cu patru luni!

O minunăţie de Mini! Şi diesel pe deasupra.

Am zis să marchez cum se cuvine sfertul de veac scurs de la Revoluţia din Decembrie 1989 cu o vizită în satul “ex-celui mai iubit fiu al poporului”, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!

Şi, ca să nu mă duc cu mâna goală la tovarăşul acasă, l-am luat cu mine pe Sorin Breazu, bunul meu prieten, om născut sub dictatură, dar desăvârşit ca om “sub” tranziţie.

Perspectiva vizitei la Scorniceşti l-a bucurat pe Sorinel! N-am văzut atâta entuziasm la cineva de multă vreme, semn că ideea mea n-a fost rea.

După un drum de vreo trei ore, timp în care am văzut ce poate Mini Cooper-ul, am ajuns la Scorniceşti. Din drumul care leagă Piteştiul de Slatina, aproximativ la jumătatea distanţei dintre cele două oraşe, se face un drum la dreapta. E scris pe un indicator: “Scorniceşti”.  

De câte ori n-am trecut pe drumul ăsta în ultimii 24 de ani. N-am simţit însă niciodată dorinţa de a vizita Scorniceştiul. Ce pana mea să văd acolo? Ştiu, am fost făcut pionier la Scorniceşti!

Acum, repet, a fost vorba despre altceva. A fost vorba despre toţi aceşti 25 de ani de aşa zisă democraţie, când la conducerea ţării s-au perindat “copiii” lui Ceauşescu.

Cum faci dreapta spre Scorniceşti, te întâmpină un mesaj de “Bun Venit”! Până la Scorniceşti mai e însă. Nu mult, dar mai e. După ce admirăm câmpurile din zonă, zărim primele case. Apoi blocurile construite pe vremea tovarăşului. E trist Scorniceştiul iarna. Poate, dacă era zăpadă… E ceva zăpadă, totuşi, rămasă de la prima ninsoare, dar resturile fac localitatea şi mai urâtă.

scornicesti 7 scornicesti 8

Un sat nenorocit, devenit ulterior oraş, de care probabil n-ar fi auzit nimeni niciodată dacă acolo nu s-ar fi născut un personaj de talia lui Ceauşescu. Fără gară, fără … fără multe. Practic, un sat fără nimic.

Primul drum îl facem la celebrul “Stadion Viitorul”. Ceea ce era acum 25 de ani o adevărată bijuterie, o bijuterie inutilă, făcută doar din ambiţia unor jegoşi de a-i juca în strună lui Ceauşescu, e acum o epavă.

Peisajul e decupat parcă din filmele documentare ce au drept subiect Al Doilea Război Mondial.

Drumul până la stadion e o adevărată provocare. De 25 de ani n-a primit nicio îmbunătăţire. Gropi, peste tot, acum pline cu apă. Vegetaţia din jur a crescut sălbatic, de voie.

La parterul stadionului sunt amenajate câteva ateliere de mică industrie. Zărim câteva fete care calcă rufe.

Camerele rezervate sportivilor sunt ocupate de oamenii pentru care stadionul a fost ultima speranţă de a avea un acoperiş deasupra capului. Peste tot e o mizerie de nedescris. Totul e distrus.

Intrăm la “oficială”. Călcăm pe cioburi şi pe zidăria desprinsă din pereţi… Cu fiecare etaj urcat, simt un gol în stomac. Mi se face rău… Ajungem la capăt, la lojă! Spaţiu destinat oficialităţilor acelor vremuri. Rămân mut… “Stalingrad, tati”, îmi şopteşte Sorin Breazu, care e din cale afară de entuziast. Mie îmi vine să vomit…

scornicesti 2scornicesti 4

Privim interiorul stadionului. Tribunele sunt distruse. Culmea, mai există, însă, scaune! Terenul de joc e un tăpşan nenorocit.

Am în faţă, în toată splendoarea sa, un exemplu al acelor vremuri, despre care unii doar au auzit. Eu le-am trăit. Şi n-a fost uşor… “Sorine, îmi e rău, tati. Mă duc de aici”, îi zic camaradului meu. El mai zăboveşte câteva minute. Apoi plecăm în sat.

Strada principală se transformă la un moment dat în bulevard. Pe patru benzi. De-a lungul străzii sunt blocuri. Făcute pe vremea lui Ceauşescu. Triste, ca şi acele vremuri.

Ţevile de irigat, furate de oameni de la fostul CAP, sunt folosite de ani buni pe post de coşuri de fum. La bloc!

Lumea se uită ca la urs la Mini Cooper-ul nostru. Un ţăran ne salută chiar. “Tati, te cunoaşte lumea şi aici,la Scorniceşti”, glumeşte Sorin, care întreabă: “Mai avem până la casa lui Ceauşescu?”.

Îi răspunde că nu mai avem mult, că stabilimentul se află într-o curbă, pe stânga. Aşa ţineam eu minte. Şi chiar pe stânga e, într-o curbă!

Casa în care cică s-a născut Ceauşescu e o casă veche. Renovată pe vremea împuşcatului, casa se prezintă, cel puţin la exterior, într-o formă excelentă, cum ar zice comentatorul din mine.

Totul însă e ferecat. Am putea sări gardul, dar suntem oameni civilizaţi. Admirăm bustul lui Ceauşescu, din mijlocul curţii, despre a cărui existenţă nu aveam cunoştinţă. E oribil! Dacă ar fi fost lucrat pe vremea lui nea Nicu, autorii ar fi sfârşit la Canal.

Cum stai şi te uiţi la casa lui Ceauşescu, în dreapta, imediat, mai e o casă. Nu e îngrijită. Următoarea însă e o casă modernă, cu etaj, cu garaj subteran. Ştiam că e a lui Emil Bărbulescu, nepotul lui Ceauşescu, fiul celei care mi-a pus la gât cravata roşie de pionier acum 40 de ani. Un sătean zice că nu e a familiei Bărbulescu. Îl contrazic, pentru că atunci când simt că memoria nu mă înşeală, o ţin pe a mea. “Stă altă familie”, insistă omul.

scornicesti 5 scornicesti 6

Zăbovim la casa lui nea Nicu, mă rog, atârnând de gardul stabilimentului, aproape o jumătate de oră.

Facem poze, povestim, glumim pe seama faptului că e singura casă fără cutie poştală. Apoi, plecăm.

Avem de gând să ne oprim la o cârciumă, să luăm pulsul Scorniceştiului la 25 de ani de la moartea celui mai iubit fiu din istoria satului.

Zărim vreo două “bombe”, dar niciuna nu-l are pe “vino-ncoace”. Aproape de ieşirea din Scorniceşti, depistăm un “Bar-Restaurant”. Cârciumă fără nume! Atât scrie deasupra uşii: “Bar-Restaurant”!

Oprim şi intrăm în cârciumă, care are curtea comună cu un “butic”.

La o masă, în stânga, un cetăţean la vreo 50 de ani, cu o burtă proeminentă, şade pe un scaun. La altă masă e un amărât, cu hainele murdare de noroi. Bea o bere. În mijlocul “bombei”, care e puţin mai mare decât celula mea din Mexic, un alt cetăţean, îmbrăcat într-o geacă de un portocaliu strident, vorbeşte cu voce tare. De fapt, nu vorbeşte, ci urlă!

Dăm bineţe şi ne facem loc, eu şi Sorin, la o masă în partea dreaptă. E frig. Pe masă, nişte scrumiere uriaşe, material de promovare al unui brand de ţigarete care nu se mai fumează de multă vreme pe la noi.

O femeie, aflată la altă masă, lângă bar, alege bobi! Îşi întrerupe activitatea şi vine către noi. “Cu ce vă servesc?”, zice ea. Cerem o bere şi o cafea.

Sunt preocupat să postez pe “feisbuc”. De când am plecat de la Bucureşti, ţin “live-text”! Sorin ascultă discuţia dintre cei doi, care se rezumă de cele mai multe ori la un monolog al celui îmbrăcat în geaca portocalie.

Oamenii discută politică. Îmi termin treaba pe “feisbuc” şi intervin!

Ăsta în portocaliu e “domnul inginer”. Fost şef de secţia pe vremea lui Ceauşescu la una dintre multele intreprinderi din satul ajuns peste noapte oraş la ordinul tovarăşului.

Celălalt e patronul localului. Îl şicanează pe inginer acuzându-l că n-a fost niciodată stabil în opţiunile politice. “Te-ai dat mereu cu cine a fost la putere”, strigă la el cârciumarul.

Inginerul îşi argumentează alegerile făcute de-a lungul vremii urlând.

La un moment dat, amărâtul cu berea în faţă dă pe gât în mare grabă conţinutul sticlei, se ridică şi pleacă: “Ţi-ai dracului cu politica voastră. Duceţi-vă, bă, şi spânzuraţi-vă”, zice el din pragul uşii.

“Să nu te mai prind pe aici, boschetarule”, urlă inginerul în urma lui, după care izbucneşte în hohote de râs.

Discuţia continuă cu şi mai mult elan muncitoresc.

“Aşa se discută mereu aici?”, întreb. Cârciumarul râde ţinându-se cu mâinile de imensa sa burtă.

Aflăm că e liberal de 25 de ani, în timp ce inginerul s-a mutat pe la toate partidele apărute în spectrul politic post-decembrist.

Îi întreb de Ceauşescu. “Dacă era după mine”, zice inginerul, “l-aş fi îngropat pe nenorocitul ăla la un lat de palmă, să-l găsească primul câine”.

Cârciumarul e mult mai liniştit. Îl enervează în permanenţă pe inginer, dar recunoaşte că asta îi ţine în viaţă de 25 de ani.

Omul ne mărturiseşte că la Revoluţie avea câteva sute de mii de lei. Ne mai spune că acum e mai nasol ca niciodată, dar că se descurcă.

“M-am descurcat atunci, mă descurc şi acum. Şi o să mă descurc mereu. Unii suntem făcuţi să rezistăm, să ne descurcăm. Păi, pe mine şi dacă mă legi de un copac pe câmp tot nu mor de foame. Cânt ceva şi tot se găseşte unul să-mi dea ceva de pomană. Uitaţi-vă la domnul inginer. E în stare de aşa ceva? Nu, vă zic io”, atacă proprietarul barului.

Cei doi ne spun fel de fel de poveşti şi recunosc faptul că pe vremea împuşcatului la Scorniceşti era viaţă! “Aveam până şi crescătorie de dropii!”, ne spune urlând inginerul. Auzi, dropii!

“Omul ăsta aşa urlă mereu sau doar azi?”, îl chestionez pe cârciumar, care se prăpădeşte de râs când aude întrebarea mea. “Aşa vorbeşte el”, zice cârciumarul.

După aproape o oră de discuţii cu cei doi, în care mai aflăm, printre multe altele, că salariul puţinilor angajaţi din Scorniceştiul actual e de doar 500 de lei noi, că, într-adevăr casa aia mare şi frumoasă a fost a familiei Bărbulescu şi că “totul s-a dus dracului în oraş”, plecăm.

Oprim doar să mai facem câteva fotografii.

scornicesti 9 scornicesti 9bis

Lăsăm în spate Scorniceştiul în care acum 40 de ani eram făcut pionier. Un Scorniceşti trist, aşa cum a fost mereu. Îmi e rău, îmi vine să vomit…

Până în urmă cu 25 de ani, locuitorii din satul Scorniceşti se numărau printre cei mai invidiaţi locuitori ai României Socialiste. Buletinul de Scorniceşti îţi dădea înainte de 1989 statutul de privilegiat.

Acum, a fi scorniceştean nu mai înseamnă nimic. Nu îţi mai atragi nici măcar antipatie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *