Süleyman Koç şi Adi Mutu

Paderborn
E trecut de miezul nopţii. Tocmai ce m-am întors de la Chiajna. Beau o bere nefiltrată pe balconaşul eliberat azi de rufe, trag dintr-o ţigară şi încerc să găsesc o explicaţie la înfrângerea Petrolului. N-o găsesc. Exclud din start varianta blatului, chit că sunt, probabil, singurul român care crede că mizeria aia de meci s-a jucat pe bune…

Azi am comentat la Eurosport meciului anului în 2.Bundesliga: SC Panderborn 07 – Aalen. Am zis înaintea meciului că, dacă Paderborn bate şi promovează în prima ligă germană, voi deveni fanul acestei echipe. Pe băieţii lui André Breitenreiter i-am comentat şi etapa trecută, penultima, când au bătut la Aue. Mi-au intrat, aşa, brusc la inimă. Nu exagerez, dar azi m-am pregătit vreo cinci ore pentru meciul ăsta.

Am luat om cu om, am citit despre istoria clubului, una nu foarte bogată, despre preşedintele Wilfried Finke, omul care a salvat-o de la faliment şi care apoi a dus-o acum, în premieră, în 1.Bundesliga.

Am citit despre neamţul Süleyman Koç! Un băiat care acum cinci luni era în puşcărie. A fost eliberat condiţionat şi a cerut o nouă şansă. Finke l-a luat pe semnătură astă-iarnă de la SV Babelsberg 03. Ce le place nemţilor să-şi pună lângă nume diverse cifre! Finke l-a angajat pe Koç la unul dintre magazinele sale şi i-a spus că dacă nici el nu face fotbalist din el, atunci nu mai face nimeni. Şi a făcut.

Băiatul ăsta, Koç, care a intrat la pârnaie pentru jaf armat şi agresiune (unii spun că nu era decât şoferul maşinii de fugă, dar nu mai contează), a fost, în primăvară, unul dintre cei mai buni oameni de la Paderborn. Acum va juca în prima ligă germană. Ce tare!

Mă uitam azi la Mutu cum se plimba pe tăpşanul de la Chiajna şi mă gândeam la Süleyman Koç. Habar nu am de ce…

La ora la care noi, ăştia de ţinem cu Petrolul, pătimeam la marginea Bucureştiului, Süleyman Koç şi colegii săi, alături de toţi locuitorii din Paderborn, sărbătoreau promovarea în 1.Bundesliga. O promovare pe care echipa asta o visează din 1907, anul Răscoalei de la Flămânzi…

La Chiajna am transpirat mai mult decât Mutu şi am suferit în 90 de minute cam cât a suferit “marele antrenor” Răzvan Lucescu în ultimii 10 ani. Apropo de cei doi. Spre finalul meciului, când petardele de la Viitorul se distrau cu ai mei, iar galeria Petrolului scanda “Fără blaturi” şi “Jucaţi fotbal”, Mutu a venit spre banca de rezerve şi i-a strigat lui Lucescu: “Bă! Bă, auzi bă ce strigă ăia?”, după care a înjurat. Pentru o fracţiune de secundă am crezut că Mutu se va transforma în zmeu şi va învinge de unul singur echipa lui Hagi, aia care acum un an, dacă nu mă înşel, a intrat în istoria fotbalului românesc după două victorii consecutive, ambele în deplasare, cu Steaua şi Dinamo, într-un moment în care echipa lui Gică Hagi avea mai puţine puncte decât buburuza, iar nimeni nu-i dădea vreo şansă să mai rămână în “A”. Dar a rămas. Ca şi anul ăsta.

Mă întreb uneori de ce dracului se încăpăţânează Hagi să ţină echipa asta. Auzi: Academia Hagi! Ce ruşine… Cred că e doar un moft al lui Hagi.

Am să mă bag în pat. Şi am să mă gândesc la Paderborn şi la Süleyman Koç. Poate aşa voi scăpa de coşmarul trăit la Chiajna. Şi am să repet până când voi adormi: “N-a fost blat. N-a fost blat…”.

2 thoughts on “Süleyman Koç şi Adi Mutu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *