Sunt la Braşov! La FOTE!

E 9.00 dimineaţă şi nici măcar nu mi-am făcut bagajul. Fetele dorm. Ca doi îngeraşi. În aceeaşi poziţie! Gemenii ăştia sunt fabuloşi. Dau drumul la butelie şi pun de o cafea. Stau lângă aragaz, cu uşa de la compartimentul unde se află butelia deschis. Acum vreo trei zile am uitat butelia deschisă, iar seara, când am ajuns acasă, camera era plină de GPL! Noroc că am simţit de la uşă, imediat ce am intrat.
Cafeaua e gata. O răcesc, să nu care cumva să-mi afecteze porţelanul abia pus în gură!
Mă duc pe balconaşul de la capătul holului să trag un tutun. Revin după vreo 15 minute.
Se trezesc şi fetele, care n-ar mai vrea să plece, dar în cele din urmă acceptă situaţia. “Tati, dacă nu ne mai duci la şcoală, ce o să facem? Dacă întârziem”, îmi zice Alexandra. Le promit ca în fiecare dimineaţă, la 7.00, le voi suna.
Doamna Anişoara se oferă să vină să le ia din Mexic. Îi zic să vină la 11.30, că am tren la 13 şi 10. Vine la 11.45! Ce fată! N-a ajuns în viaţa ei la timp la vreo întâlnire. Şi la interviuri întârzia.
Fetele sunt triste. Le promit că le voi suna. Le dau nişte bani să bage la puşculiţă. Nu sunt prea entuziasmate. Altceva le lipseşte.
Gara de Nord! Ce tristeţe… Trenul meu e tras la linia 5. Îmi iau bilet. Îmi iau şi un Pepsi şi mai zăbovesc pe lângă tren, pe peron, la o ţigară. De ani buni, nu se mai fumează în trenuri. La cum arată însă trenurile noastre, pe bune, asta era ultima chestie ce trebuia impusă.
“Nu vreţi un National Geographic?”, mă întreabă o ţigancă. Zgribulită de frig, încearcă să-mi bage pe gât inclusiv revista Avantaje, aia pe coperta căreia a apărut doamna Anişoara acum vreun an. Îmi arată nişte DVD-uri. Cu diverse destinaţii de prin lumea întreagă. Are unul şi cu luptele navale din Mediterana, din al doilea război mondial. “Nu, mamă, nu îmi trebuie”, îi zic. “Îmi laud şi eu marfa, dacă tot nu cumpără nimeni”, îmi zice ea resemnată. Şi pleacă. “Şefule, te fac un telefon? E nou! E aifon”, mă abordează un ţigan pus pe căpătuială. Ca unul care a trăit între ţigani, refuz. Ăstora trebuie să le spui “NU” de la început. Dacă îţi arăţi cel mai mic interes, eşti pierdut. Urc în tren. La fiecare 20-30 de secunde, vine câte unul şi mă întreabă dacă vreau ziarele de azi sau nu ştiu ce revistă. Ăla de vindea “aifonul” stă tolănit pe un scaun la clasa I. Trece pe lângă el altul care vinde cărţi. “Nu vă supăraţi, aveţi ceva de Dan Puric?”, îl întreabă, la mişto, ăla cu “aifonul” pe “comersantul” de carte. Ăla nu îl recunoaşte şi se întoarce către el cu un “Andrei Pleşu”. Realizează farsa şi trage o înjurătură zdravănă. Omul cu “aifonul” se prăpădeşte de râs.
E 13 şi 10. Trenul se urneşte. Spre FOTE! Spre FOTE cu toate pânzele sus! Trenul n-are mai mult de 5-6 vagoane, chiar dacă e Inter City. Sau poate tocmai de aceea. Citesc un “22”, de acum două săptămâni. Doamne, au politizat ăştia şi amărâta asta de publicaţie. Pun mâna pe “Caţavencii”. Altceva! Ascult ABBA la I Pod-ul fetelor. Adorm. Mă trezesc aproape de Ploieşti. Ca de obicei, îmi fac cruce, binecuvântez oraşul meu natal şi îl salut. Aşa fac mereu.
Intrăm pe Valea Prahovei. Trenul înaintează cu greu, în mers de Personal. Pe la Comarnic mergem paralel, preţ de câţiva km cu DN 1. E haos! Se merge bară la bară pe sensul de coborâre. Aşa am păţit şi eu acum două săptămâni, când mă întorceam de la Moeciu. O oră şi jumătate de la Predeal la Sinaia. Apoi o oră de la Sinaia la Comarnic.
Trenul opreşte în gară la Predeal. Cobor să beau un tutun. Naşul mă vede şi dă să se bagă în vorbă cum mine. “Naşule”, i-o iau eu înainte, “cât stă trenul? Pe vremuri, aici, staţiona 20 de minute. Veneau băieţii şi luau trenul la ciocane, roată cu roată. Tot aşa şi-acum?”. Naşul oftează. “În două minute plecăm. Cine să mai verifice, tată? Au dat atâţia oameni afară, că n-are cine să mai facă treaba asta. Mergem la risc! Aţi văzut ce încet a mers? Pe vremea lui Ceauşescu aveam medie de 75 de km pe oră. Acum avem abia 50… Şi s-au modernizat cică şi liniile…”, îmi răspunde el. Urc şi mai stau câteva minute de vorbă cu el la capătul vagonului. “Naşule, am prins vremurile alea când mergeam şi cu matale şi cu bilet, dar trenurile erau, în pana mea, pline. Iar un tren ca ăsta avea paişpe vagoane”, mă confesez omului de la CFR. Naşul oftează. “Auziţi? Asta cu naşul n-o să se termine niciodată atâta timp cât ăştia ne dau salariile astea. Şi să vă mai spun ceva: am fost în Germania cu un coleg acum freo patru ani. Şi am mers cu trenul. Biletul făceau 60 de euro de căciulă. I-am dat amândoi 30 şi am mers”, încearcă Naşul să mă convingă că treaba asta e internaţionalizată!
Am ajuns la Braşov. O tristeţe de gară. Mai rău ca la Bucureşti. Cerşetori, ţigani, taximetrişti agasanţi… Ăstora nu mai de FOTE nu le arde. Ies în faţa gării. Autobuze obosite trec, opresc, iar în ele se urcă oameni trişti. Că merg la Livada Poştei, că merg la Hărman ori în cine ştie ce sat braşovean, autobuzele sunt la fel. Dărâmate…
Ajung la Livada Poştei, de unde se ia autobuzul de Poiana Braşov. Întreb la toneta de bilete dacă sunt autobuze speciale, pentru FOTE. “Ce e aia mamă aia Fote? Dracu să le ia. N-am auzit. Dar e 20, acolo, în staţie. Biletul? 4 lei şi 50 de bani”, îmi răspunde femeia.
Urc în autobuzul care are cel puţin 40 de ani vechime şi mă bag în spate, pe ultimele scaune. În faţă e o pereche, doi tineri. Ceva mai în spate doi tipi, tată şi fiu. Asta am aflat mai târziu. Undeva, pe dreapta, un ţigan. Face poze cu telefonul prin autobuz! E dus rău. Autobuzul pleacă la ora comunicată mie de şofer: 16.36! Fix!
Pe la jumătatea drumului, şoferul opreşte şi în autobuz urcă doi controlori. Îi prind fără bilete pe ăia doi, tinerii, şi pe ţigan. De fapt, cei doi, tinerii, aveau bilete, dar era din cele de 2 lei bucata, de cursă internă! De Braşov, nu de Poiană! Ţiganul îşi ascunde telefonul, după care se ia la ceartă cu cei doi controlori. “Cine sunteţi voi, mă?”, îi întreabă omul meu pe controlori. Aceştia îi arată din nou legitimaţia atârnată de gât. Degeaba. Ţiganul scoate în cele din urmă buletinul, dar le promite că nu va plăti amenda în veci. Ce băiat!
Ajung în Poiana Braşov. Linişte. Turiştii despre care se spunea că se vor călca în picioare ca să vadă marele festival FOTE lipsesc cu desăvârşire. Câţiva sportivi aleargă pe trotoare.
Conferinţă de presă la hotelul lui Copos. Vin şeful CIO, însoţit de Morariu, şeful nostru. Ăsta de la CIO, Jacques Rogge, parcă îl cheamă, e rupt de oboseală. Conferinţa de presă e gata în vreo 5-6 minute. Apoi plecăm spre Braşov, la festivitatea de deschidere. În holul hotelului îl zăresc pe Copos! Vorbeşte la telefonul mobil. Nu l-au săltat ăştia de la DIICOT încă. Sau, mă rog, ăia de la poliţie sau care or ridica.
Festivitatea de deschidere a celei de-a 11-a ediţii a FOTE are loc în curtea liceului cu program sportiv din Braşov, nu departe de centru. La porţile de acces e haos.
Festivitatea, o tristeţe şi ea!
Suntem invitaţi la un dineu, la Cercul Militar! Noi, jurnaliştii, alături de şmecheri. Mă cam miră invitaţia, dar, după ce aflu că de acolo avem mai departe microbuz pentru Poiană, mă liniştesc. La Cercul ăsta de caporali, însă, surpriză: presa n-are voie. Aşa că urc în Poiană.
E ora 10 şi ceva. Seara. N-am mâncat de aseară. Un “uischi”, cum ar scrie EBA (conform jurnalului din “Caţavencii”), am eu prin geantă, dar ce facem cu mâncarea. O tipă de la un butic, de unde am cumpărat o cola la 1 litru cu 4 lei 50, îmi zice că în staţia de autobuz e un aprozar care închide la ora 11 noaptea şi unde găseşti de-ale gurii. Mă grăbesc spre locul cu pricina. Pe o pâine, pe un pateu şi pe o cutie cu brânză topită dau fix 16 lei. Iar diurna e de 30 de lei pe zi. Trai, neneacă, în Poiană cu 30 de lei!
Ajung în cameră. Măcar e cald. Fac un duş. Vine din Braşov şi prietenul Cătălin Cârnu, de la Radio România. “Tati, hai sus cu marfa ta că am luat o friptură cu orez. Urc, cu marfa, normal (!). Mâncă, bârfim, povestim. Apoi mă apuc de scris pe blog. Şi uite aşa, iar s-a făcut ora 2.00. Dimineaţa!
Asta a fost prima mea zi la FOTE!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *