Un an de exil. Un an în Mexic

Cică timpul vindecă orice rană. Aşa am citit, când eram copil, undeva. Habar nu am unde. E o minciună sfruntată, vă spun eu. Când mă gândesc la ai mei, la mama, la tata, am impresia că au murit ieri. Timpul n-a vindecat nicio rană, cel puţin în cazul meu, deşi de la plecarea mamei s-au împlinit 15 ani, iar de la cea a tatei fix 10  (Dumnezeule, cât de mulţi…).

Prin fereastra întredeschisă a unei camere de la parterul căminului de vizavi răsună o manea. De când s-a încălzit, şi sunt cel puţin două luni, de la fereastra respectivă se aude non-stop acest gen de muzică atât de îndrăgit de tot mai mulţi români. Dimineaţa, când răsare soarele, Salam sau Copilul Minune cheamă, parcă, poporul la rugăciune, aidoma unui muezin. La fel şi la asfinţit şi la miezul nopţii… Pe ăla de urlă ca leul la Zoo nu l-am mai auzit în ultimele două zile. În schimb, în ultima perioadă, poliţia şi maşina salvării şi-au făcut de lucru prin cartier aproape zilnic. Chiar şi în această seară. Săptămâna trecută, într-o seară, când mă întorceam acasă, în hol, unde se află îngrămădite cutiile poştale, m-a întâmpinat o baltă de sânge. Unul de la mine, de la “doi”, o încasase. “A scăpat”, a ţinut să mă liniştească, chiar acum câteva ore, o vecină. Tot de când s-a încălzit, balcoanele şi scările sunt pline ochi până târziu în noapte de vecinii dornici de socializare. Oamenii bârfesc, comentează, se altoiesc, beau cafele, tutun. Uneori întind o sfoară de-a latul străzii şi joacă ore în şir fotbal-tenis. Nimeni n-are curaj să le ceară socoteala că blochează strada. În ultimul an, jumătate din căminele din Mexic au primit o nouă faţă. Însă, după principiul “afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”, mizeria interioară a rămas aceeaşi. Grijile, nevoile, nesimţirea, inadaptabilitatea îi împing pe cei mai mulţi la gesturi disperate.

Şi acum îmi amintesc prima noapte petrecută în Mexic, în primăvara anului trecut. În primele zece minute după ce am închis lumina şi am încercat să dorm, am contabilizat trei geamuri sparte, două ţipete de disperare şi un potop de înjurături. Au fost multe nopţi în care n-am închis un ochi în ultimul an. Au fost nopţile alea în care mă gândeam doar la fetele mele, lăsate orfane de tată de o mamă la apogeul vanităţii sale. Nu mă plâng, Doamne fereşte. În ultimul an am învăţat să nu mă mai plâng. Am mai spus-o, am impresia că, e foarte ciudat, am devenit mai bun, mai înţelegător, mai uman. Şi asta în ciuda faptului că dezamăgirile au curs ca ţeava aia spartă de la subsolul căminului, care curge fără încetare.
“Tati, cum de mai poţi fii om? Cum dracului n-ai luat-o razna?”, mă întreba cineva acum ceva vreme. Bună întrebare! I-am răspuns că, paradoxal, Mexicul, exilul meu în ghetoul ăsta de la marginea Bucureştiului, a fost locul în care m-am regăsit, în care mi-am descoperit anumite aptitudini de care n-aveam cunoştinţă. A fost Golgota mea. Şi e, cred, simt, în continuare. Spectator la ascensiunea în viaţă a fetelor, fără prea multe posibilităţi de a interveni, dar atât cât am făcut-o cred că am făcut-o cu succes, am meditat. Am citit. Am stat de vorbă cu mine însumi, cu Dumnezeu, cu mama, cu tata. Le mulţumesc celor care mi-au fost aproape, puţini la număr, se ştiu ei. Sprijinul lor nu poate fi cuprins în vreo unitate de măsură.

Tocmai ce am scos rufele din maşina de spălat. Le-am pus pe balconaşul de la capătul holului, iar acum le păzesc. Probabil, le voi băga în casă. Nu veau să rămân fără ele. Afară tună. Ascult muzică, “Celtic woman”. Mă linişteşte. Aici, în Mexic, însă, să ştiţi că am ascultat de toate! Şi Pink Floyd, şi 80’s ( mai ales 80’s!), şi muzică lăutărească (veche, adică Fărîmiţă Lambru, Dona Dumitru Siminică, etc), şi Tudor Gheorghe, şi muzică clasică, de toate. Am închis fereastra pentru a nu mai auzi chemarea la rugăciune a lui Florin Salam.

Scriam pe Facebook, acum două ore, că în noaptea asta, de la 1.15, pe Digi Film, e “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, o capodoperă a lui Milos Forman. Vreau să-l revăd nici nu mai ştiu a câta oară. A fost primul meu film văzut la video. Uneori, când stau atârnat la fereastra celulei mele din Mexic fumând, mă cred un fel de Mac McMurphy, personajul principal din “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, care încearcă să supravieţuiască, mai mult, chiar să schimbe, “ordinea” dintr-un spital de nebuni, în care cei mai puţini bolnavi erau pacienţii.

4 thoughts on “Un an de exil. Un an în Mexic

  1. As fi spus ca textul este foarte bine scris (si este), daca n-ar fi fost atat suflet in el, ceea ce face prima afirmatie sa para frivola. Bravo.

  2. Adrian,trebuie sa ai incredere ca dupa ploaie v-a iesi si soarele pe strada ta.Se spune ca Dumnezeu, prin toate incercarile la care ne supune, ne ajuta sa devenim mai puternici…ai incredere….

  3. Mi sa spus ca daca vrei intr.adevar sa simti bucuria vieti trebuie sa treci prim moarte si am intalnit asta foarte mult la orientali si mai ales in Arte Martiale.
    La baza are idea de moarte psihica personala si nicidecum fizica.
    Sa ajungi sa te lepezi de orgoliul personal complet si atunci poti vedea valoarea reala a ce ne inconjoara.
    Pana atunci ne luptam zilnic cu propriul orgoliu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *